Evreii sefarzi
“Sefarzii(1) sunt toţi descendenţii (evreilor) celor izgoniţi din Spania la 2 august 1492, cu o zi înainte de plecarea lui Christofor Columb în America...”(2)


     Între Orient sau Occident, evreul este, încă din Evul Mediu, „cel mai important vehicul de comerţ, dar nu mai puţin de ştiinţă între Orient şi Occident, între antichitate şi civilizaţia nouă. Israelitul era medic, matematician, astronom, atunci când ştiinţa era declarată, prin întunericul universal al minţii, o vină..” (3)
     Vorbind despre mentalitatea orientală şi mai ales despre spaţiul musulman, aici se nasc toleranţa şi intoleranţa urbană faţă de evrei. Un caz special îl reprezintă evreii spanioli care asimilează elementele maure, în special în arhitectură. Exista chiar un model urbanistic spaniol în perioada maură pentru cartierul evreiesc, care se afla în centrul oraşului şi era alcătuit dintr-o stradă principală comercială şi străzile laterale. Astfel de cartiere deschise existau la Toledo, Sevilla (astăzi cartierul Santa Cruz), Cordoba, Jerez, Murcia, Barcelona. După marile expulzări din Spania (1492) şi Portugalia (1497), evreii au o situaţie specială în Imperiul Otoman, unde sunt cunoscuţi sub numele de sefarzi (spanioli), ponentini sau chiar evrei turci (sub protecţie turcă).
      Tolerarea de care se bucura aici este rezultatul condiţiilor complexe economice, politice şi al influenţele religioase. Prezenţa unei comunităţi evreieşti, cu avantajele şi „dezavantajele” care decurg de aici, a adus idei noi şi a lăsat amprenta proprie asupra oraşelor in care au locuit.
      In general, evreii erau consideraţi un factor economic pozitiv pentru oraşe, iar pentru cartierele lor din ţările musulmane(4) erau un model de toleranţă(5). Cu excepţia unor situaţii aparte din lumea musulmană(6), evreii se puteau aşeza unde voiau, cu condiţia să evite vecinătatea locurilor sacre (condiţie păstrată şi în ţările creştine). În Occident evreii au o situaţie mult mai puţin stabilă şi perioada secolelor XVI –XVIII este marcată de trista poveste a ghetourilor, a restricţiilor și persecuțiilor religioase, care declanșează dizlocări periodice de populații.
Bucureştiul sefard, între Orient şi Occident
„Bucureştiul s-a dezvoltat asimilând influenţe europene şi orientale, printr-o capacitate de integrare naturală naturală care i-a susţinut vocaţia de a fi un oraş între Orient şi Occident”(7)


     Bucureştiul este considerat „une ville nouvelle”, prima atestare documentară datează abia din 1459, şase ani după impresionanta cădere a Constantinopolului sub dominaţie otomană. Dispunerea oraşului muntean, atât de deschisă, a coincis intereselor otomane, care au putut controla uşor zona, dar a oferit în acelaşi timp acces la marile drumuri comerciale europene, drumuri care ajung până la Lvov, Belgrad, Budapesta, Viena şi chiar îndepărtata Veneţie.
     Unele incidente legate de evreii sefarzi negustori (supuşi jurisdicţiei Marelui Rabin sefard din Nicopole) sunt legate de judecarea unor cazuri din Bucureşti, precum cel de la 1559 legat de învinuirea lui Iacob bar Habib Amato de ucidere a unui servitor (a cărui nevinovăţie este dovedită) sau uciderea lui Moise Vidal (descoperit într-o fântână din Bucureşti), al cărui cadavru este recunoscut de evreii Samuel Estrelega, Abraham Salinas şi Habib Amato.(8) Prezenţa negustorilor este pasageră şi influenţată de evoluţiile politice şi abia la începutul secolului al XVIII-lea se poate vorbi de o comunitate evreiască stabilă în Bucureşti. Cea mai veche piatră tombală din cimitirul evreiesc din strada Sevastopol data din 1716 (fotografiată de F. Damé) şi se referea chiar la conducătorul obştii evreieşti B. Mordehai. Textul epitafului este Aici zace omul superior, conducătorul oraşului, renumitul B. Mordehai, fiul răposatului Rabbi Iehuda de fericită memorie. Decedat la 10 Kislev, anul 5476 (1716 Octombrie). Fie ţărâna-i uşoară. Odihnească-se în rai. Amin!(9)
     Din păcate multe dintre cele mai vechi morminte au fost distruse în timpul dezafectării cimitirului, ca efect al politicii de românizare în timpul celui de al doilea război mondial. Acest vechi cimitir, în care au fost înmormântate multe personalităţi ar fi rivalizat astăzi ca obiectiv turistic cu cel din Praga.
     Congregaţia evreiască spaniolă din Bucureşti a fost prima comunitate evreiască recunoscută de autorităţi încă din 1730, prin întărirea dată de domnitorul muntean Nicolae Mavrocordat către sfetnicii săi Daniel de şi Menteş (ambii veniti din Imperiul Otoman).
     La început, evreii se stabileau în centrul oraşului, în apropierea zonei de târg, unde îşi puteau exercita cu uşurinţă negustoria sau meşteşugurile. Aici erau principalele zone de schimb şi locul de unde se vor raspândi pe toată suprafaţa oraşului în secolul XIX. Noii imigranţi askenazimi se vor stabili şi vor „cuceri” străzile sefarde: strada Decebal, strada Sf. Vineri, strada Mircea Vodă, strada Anton Pann, Calea Dudeşti până în spaţiul dintre strada Labirint şi Dâmboviţa. Extinderea askenazilor este şi rezultatul numărului mai mare al acestora, dar sefarzii erau grupaţi în zone mai centrale, fapt ce decurgea din situaţia lor materială cu mult peste medie. Locuirea compactă a sefarzilor, veniţi din Imperiul Otoman pentru afaceri, nu se întâlneşte în zonele estice învecinate (nu ajung decât sporadic în Polonia sau Moldova) şi este o particularitate.
     Primul cartier evreiesc se poate considera zona Mahalalei Popescului. Aici se va clădi Templul Mare spaniol în 1819 (Cahal Grande(10), pe strada Negru Voda 12) pe temeiul unui hrisov domnesc din 1818 dat de Vodă Caragea:
     „...Rugând milostivirea Măriei tale a avea aceasta voie să nu se supere de către cineva-şi; am mers noi înşine în acel loc care este în Mahalaua Popescului şi intrând în cercetare mai întâi ne încredinţam dintr-o anafora a Starostiei, care s-a întărit de Măria Ta la trecutul April 10, că locul de la mezat l-au cumpărat Gavril Cohen şi Marcul Arseh Ovrei..., vro sfântă biserică de acest loc al lor nu este şi pentru acestea jeluitorii ovrei s-au făgăduit înaintea noastră, că vor înconjura acest loc cu zid inalt. Deci, fiindcă la nimeni nu poate aduce supărare facerea sinagogii pe locul lor, ce l-au cumpărat de la sultan mezat, găsim cu cale să aibă această voie, iar hotărârea cea mai desăvârşită rămâne a se face de către Măria Ta...”(11)
     În catagrafia din 1838(12) găsim indicii despre locuirea în mahalua Popescului, devenit un important cartier comercial şi unde locuiau atât conducătorii comunităţii sefarde cât şi şi aşkenade: zaraf başa Hillel Manoach sau Alşin Brain (Anschel Brayer), starostele supuşilor evrei austrieci (cei mai numeroşi). Sunt în mahala chiar şi evrei sudiţi/supuşi englezi sau francezi, o rara avis. Un alt element care ne arată statutul financiar ridicat al zonei este prezenţa slujitorilor şi a cailor (care aparţin în general zarafilor sau altor negustori). Spre deosebire de alte zone aici majoritatea evreilor recenzaţi sunt trecuţi ca pământeni (ceea ce arată vechimea venirii lor aici de mai multe generaţii), iar structura ocupaţională e legată de negustorie (se găseau aici 83 de negustori: zarafi, samsari, bogasieri, bocceagii, lipscani, lânari, sticlari, telali, 1 berar, 1 basmangiu etc.), 18 meşteri: croitori, ceaprazari, tinichigii, cizmari, zugravi, tâmplari, 1 giuvaergiu, 1 câingiu, 1 mămular etc., dar şi 12 slujnice şi 11 slugi).
     Un document din 1838 prin care domnitorul Alexandru Ghica mulţumeşte Obştei neguţătorilor şi a evreilor spanioli şi leşeşti a acestei capitale confirmă că evreii erau reprezentaţi inițial ca breaslă negustorească. Aceştia „au înfăţişat Măriei Sale lui Vodă prea înaltul nostru Domn... a lor recunoştinţă şi mulţumire, că sub părinteasca şi sârguitoarea oblăduire a Măriei Sale se bucură...în toate drepturile şi foloasele izvorâte din noile aşezăminte”.(13)
     În 1839, misionarii scoţieni Andrew A. Bonar şi Robert Mc Cheyne stau timp de o săptămână în Bucureşti în călătoria lor europeană cu scopul de a vedea şi a analiza oportunitatea convertirii de evrei. Descrierea lor se referă în special la categoria mai numeroasă a evreilor askenasim, dar vorbesc şi despre o frumoasă sinagogă spaniolă [Cahal Grande], frecventată de clasa mai bogată şi mai influentă a lor.(14) Se pare că misionarii au fost invitaţi în casa lui Samuel Hillel, unde au rămas uimiţi de opiniile lui moderne care spunea că „nu aşteaptă venirea lui Mesia, fiind convins că numai civilizaţia şi educaţia, adică emanciparea evreilor, pot îmbunătăţi starea lor socială”.(15)
     În urma vizitei din 1841-1842 a doctorului Iuliu Barasch în Muntenia şi Valahia acesta va publica un important studiu social asupra evreilor din Moldova şi Muntenia, publicat la 1854, la Viena. Barasch, cu toate că era aşkenaz, va frecventa templul spaniol tot restul vieţii(16).
     Acesta afirma în studiul său că întreaga comunitate evreiască din Bucureşti (sefarzi şi aschenazi) număra la acel moment 1000 de familii, dintre care sefarzii erau printre primii sosiţi, dar şi cei mai puţin numeroşi (respectiv 150 de familii). Această proporţie numerică se va păstra în timp (F. Damé estima în 1906 Bucureştiul număra în jur de 40.000 de evrei, dintre care doar 6000 sefarzi)(17).
     În ce priveşte percepţia sefarzilor ca un fel de aristocraţie evreiască, majoritatea bancheri, Barasch dădea detalii despre structura comunităţii şi lămurea că doar 25-30 de familii sunt foarte bogate (bancheri, comercianţi), 70 de familii de condiţie medie (mici comercianţi), iar restul trăiau din ajutorul comunităţii. Precizând că primii se bucură de o percepţie pozitivă în rândurile autorităţilor şi populaţiei pentru că sunt „drepţi şi cinstiţi în negoţ [şi mai ales că]...raritatea cu care se ivesc certele şi sfezile între dînşii...a procurat celor mai însemnaţi din ei o relaţie cu clasele de sus a ţerei.”(18) Ca tratament special, Hillel Manoach şi fratele său Isac fuseseră scutiţi de biruri prin decret domnesc în 1827 de către Dimitrie Ghica Voevod(19), ceea ce echivala cu o căftănire, dar abia în 1880 câţiva urmaşi ai săi vor primi încetăţenire individuală. Din cauza unor diferenţe de rit şi a diferitelor alianţe comerciale şi familiale, comunitatea sefardă nu încuraja căsătoriiile mixte şi multă vreme zona de locuire a fost compact legată de vechea vatra evreiască: mahalaua Popescului, cu străzile din jur sau din apropierea celor două sinagogi sefarde: strada Negru Vodă, strada Spaniolă (mai târziu Banu Mărăcine), strada Israelită, strada Epureanu, str. Sf Ioan, strada Carol etc.
     Pe detaliul hărţii Papazoglu (1871) se observă că strada Negru Vodă era la aceea vreme strada cea mai reprezentativă social. Aici se aflau casa bancherului Solomon Halfon (fondatorul băncii Halfon), Sinagoga Cahal Grande (marcată ca havra) şi casa bancherului Hillel Manoach (fost membru în Sfatul orăşenesc al oraşului în timpul revoluţiei de la 1848 şi a avut şi funcţia de conducător al comunităţii sefarde). Este vizibilă şi sinagoga Cahal Cicu (marcată ca havra) pe strada Spaniolă.
     Dezvoltarea oraşului este deja vizibilă, de la 1818 cu construcţia sinagogii Cahal Grande într-o zonă îndepărtată, la catagrafia din 1838 când cele două gospodării Halfon şi Hillel erau recenzate succesiv în rubrica privind mahalaua Popescului(20), ceea ce denotă că erau proprietăţi apropiate şi până la construcţiile reprezentate în 1871.

Străzile predominant sefarde pe planul Bucureştiului din anul 1914

Orient şi orientalism


     Influenţele orientale erau încă vizibile în obiceiurile atestate în secolul XIX şi începutulul secolului XX, care s-au pierdut în mare parte datorită asimilării şi diminuării numerice a comunităţii sefarde din Bucureşti. Observaţiile lui Iuliu Barasch sau Raoul Siniol sunt legate de obiceiurile de origine turcească (cum e cel de a creşte un cocoş ca semn de bun augur pentru o afacere nouă), sau de superstiţiile legate de deochi (menţionează descântece aduse de evreii din Sarayevo, sau chiar stingerea de cărbuni într-un pahar cu apă după obiceiul românesc).
     O influenţă orientală importantă se vede în vestimentaţia de la mijlocul secolului al XIX –lea. „Femeile se mai ţin de portul lor turcesc afară de câteva schimbări neînsemnate, cu alte cuvinte se mai ţin de portul femeilor israelite din întregul Orient. Lucru suprinzător, podoaba capului este şi pentru ele locus majoris resistentiae căci, deşi multe spanioloaice tinere au europenizat croiala întregii lor garderobe nu s-au putut decide să înlăture fesul şi băsmăluţa ce o învârtesc în jurul capului. Găteala capului este în genere împodobită cu diamante şi pietre preţioase, deşi nu cu acceaşi risipă ca fruntarul polon. Ele poartă de obicei, în jurul capului, un şnur pe care sunt înşirate un număr însemnat de rubiele”.(21)

     Cu timpul femeia sefardă a renunţat la şalvarii turceşti, ilicul brodat sau papucii cu vârful în sus, dar a păstrat pentru o vreme îndelungată această basma ornamentată, ce se numea în dialectul ladino tuchiju. O altă diferenţă a influenţei diferenţiate a evoluţiei costumaţiei este faptul că tinerii adoptau la 1840 îmbrăcămintea europeană dar numai bărbaţii aveau dreptul să o păstreze după căsătorie, femeile întorcându-se apoi la portul oriental respectabil.
     „În viaţa familiară a spaniolilor se mai regăsesc o mulţime de amintiri orientale şi deşi femea (sic!) nu-şi petrece traiul într-un harem închis, ca la mahomedani, este totuşi obiceiul ca femeile spaniole să rămână mai mult acasă...şi dacă urâtul tot le vine, atunci merg laolaltă mai multe femei spaniole la vreun feredeu turcesc cu aburi din oraş, acolo se scaldă împreună, se odihnesc, mănâncă dulceaţă şi petrec o zi cu adevărat orientală”. (22)
     Tot atunci nu se acorda importanţă educării fetelor, care de multe ori nu ştiau să citească. Doamnele din înalta societate se implică în acțini caritabile precum organizarea din 1878 a societăţii de doamne “Armonia” (preşedintă Hermoza M. Aşer; din 1889, preşedintă Ester Solomon Halfon), pentru înzestrarea cu cele necesare a şcolarilor lipsiţi de mijloace.(23)
     Fondată în 1878, abia în 1897 este finalizată clădirea “Şcolii de fete a Comunităţii Israeliţilor de rit spaniol. Nissim şi Lea Halfon” (fundătura Negru Vodă), faţă de şcoala de băieţi care exista din 1730 și reorganizată în 1861(24). În comitetul şcolii erau şi Ester Halfon (soţia lui Solomon Halfon), Sarah H. Rizo (născută Halfon) şi Tamara L. Aşer (soţia lui Lazăr Aşer), Moscu Aşer şi soţia sa Paloma (născută Halfon)(25). În curtea școlii de fete va funcționa și şcoala profesională de fete “Munca” (fundătura Negru Vodă 5), a cărui directoare era Hermoza Fermo(26).
Implicare politică
     Evreii sefarzi s-au remarcat prin lupta lor continuă pentru modernizare și emancipare care i-a făcut să se implice în revoluția de la 1848 (participă activ în revoluție, care ar fi trebuit să ducă la emanciparea israeliților, o serie de evrei sefarzi: Davicion Bally, care finanțează și ascunde o serie de revoluționari; Hilel Manoach face parte din consiliul comunal al Bucureștiului etc.), ca voluntari în războiul de independență cu ambulanța “Zion” (sub conducerea medicului Cociu, a voluntarilor dr. A. Hasan (decedat în timpul campaniei), dr. Avram Țury, I. Uziel, Leon Iarchi) sau în primul război mondial (66 de evrei sefarzi au murit ca eroi ai României și numele lor se pot citi pe monumentul din cimitirul din Șos. Giurgiului 2: Avram Isac Albahary - soldat, Mayer Azriel Levy - medic căpitan, Aron Mayer Grassiany - soldat; Moșe Albert Caffe - elev plutonier etc.).
Sefarad, Sefardim
“Purtau nume răsunătoare care aminteau de țara lor de origine: Alcalay, din Alcala de Henares, lângă Madrid; Cordova sau Cordovero, din Cordoba...Gheron din Girona, Medina, Moreno, Penaroja prin corupție Benaroyo; Albahary corupt din Alpujare (munte din sud-estul Spaniei), Behar și Bejarano din Bejar...; din Andaluzia: Aftalion, Alfandary, Almuly, Alhalel, Abulafia, Benvenisti ...”(27)
     Atașamentul sefarzilor față de Spania și limba spaniolă a impresionat mediile politice spaniole și deschide discuțiile reîntoarcerii evreilor expulzați din Peninsula Iberică sau acordarea cetățeniei spaniole ca o reparație morală, discuție deschisă încă și în zilele noastre.
     Călătoria pe Dunăre din 1903 a senatorului și medicului spaniol Angel Pulido Fernandez și întâlnirea cu rabinul Haim Bejarano este definitorie pentru demersuri ulterioare în parlamentul spaniol în favoarea cererii acordării cetățeniei spaniole evreilor sefarzi. Senatorul va purta o larga corespondență cu sefarzi din întregul Orient, publicată în cele două cărți ale sale. Printre corespondenții din București se mai numărau Lazăr Așer, Isac David Bally (fiul lui Davicion Bally), sau M. L. Cornea. Puțini reușesc să obțină cetățenia spaniolă, lucru menționat în actele legate de evidențele comunității din 1938-1939 (cum sunt membrii familiei Mayer, veniți din Rusciuc și rezidenți pe strada Sf. Constantin nr. 24). Veniți din Orient (Constantinopol/Instanbul, Adrianopol/Edirne, Salonic, Vidin, Rusciuc, Silistra, Varna, Belgrad etc.), mulți din cei veniți la sfârșitul secolului XIX își păstrează încă în 1939 cetățenia turcă, greacă, bulgară, care a fost și o formă de protecție în contextul lipsirii de drepturi cetățenești până la începutul secolului XX. Dintre evreii veniți de mai multe generații, încă din secolul XVIII, majoritatea păstrează cetățenia română primită abia prin încetățenirea colectivă din 1923 (câteva excepții sunt încetățenirile individuale pe baza unor contribuții economice sau culturale deosebite, începând cu 1880: bancherul Jacques Elias, avocatul Marcu Farchi, o serie de membri ai familiei Halfon, citiva membri ai familiei Manoah). Aceasta recunoaștere tardivă va revizuită prin legislația antisemită din timpul celui de al doilea război mondial.
     Evreii spanioli si-au lăsat amprenta în special asupra arhitecturii religioase şi chiar asupra numelor de străzi, precum Strada Spaniolă (dispărută cu totul astăzi). Ei chiar reprezentau un cartier distinct, compact, în stânga Dâmboviţei: „Spaniolii îşi au casele într-o stradă separată, unde mai toate familiile spaniole s-au grupat de bunăvoie şi câteva din zidirile lor sunt vestite pentru stilul lor măreţ.”(28)
     Strada Spaniolă a dispărut, iar Bucureştiul şi-a pierdut deja definitiv o parte din dulcele Orient. Sinagogile Cahal Grande şi Cahal Cicu nu mai există, iar evreii sefarzi din Bucureşti mai numără câteva zeci de persoane în vârstă. Locul vechilor sinagogi a fost luat de locul de pelerinaj comercial al magazinului Unirea şi nici un semn nu indică vechea locuire. Într-o încercare de arheologie sentimentală putem doar să încercăm să ne închipuim cum sunau aici vechile romancero(30) cântate odinioară de un tiu Moreno(31), sau vechile rugăciuni cântate în sinagogi în limba ladino.

     Cronologie

     1730 - recunoaşterea oficială a obştei evreilor sefarzi prin întărirea dată domnitorul muntean Nicolae Mavrocordat către sfetnicii său Daniel Fonseca şi Menteş Bally.
(IMER)

     1811 - prima reformă în Hevra Kedoşa (instituţie legată de ceremoniile funerare şi caritate), urmată de alte reforme în 1821 (regulament privitor la ajutorare, îngrijirea bolnavilor, cultul morţilor). Membrii Confreriei Sacre erau cei mai de seamă membri ai comunităţii, iar funcţiile erau executate benevol şi constituiau o mare cinste.
(Fraternitatea, 22 mai 1882; Raul Siniol, 1980: 25, 111)

     1818 - hrisov dat de vodă Caragea pentru aprobarea construirii sinagogii Cahal Grande. Sinagoga va fi construită între 1819-1820 (strada Negru Vodă 12), reconstruită în 1853 şi 1891 (arhitect Grigore Cerchez), consolidată în 1938 şi arsă din temelii în rebeliunea legionară din 1941. A fost reconstruită în perioada 1946-1948 și demolată în 1985 (actualmente o latură a magazinului Unirea).
(Raul Siniol, 1979:13-14; Raul Siniol, 1980: 29, 32, 45 – 47; Atlas-ghid, 1999)

     1846 - în urma conflictului dintre tradiţionalişti şi reformişti apare un nou templu: Cahal Cicu (Templul cel Mic) pe strada Banu Mărăcine la nr. 37. După împăcarea facţiunilor acesta capătă denumirea de Cahal Cadoş Şalom (Templul păcii). Templul este reclădit în 1883, cu o capacitate de 200 de jilțuri la parter, plus galeria femeilor la balcon. După arderea templului Cahal Grande în 21 ianuarie 1941, rămâne singurul loc de rugăciune pentru evreii sefarzi din București. Va fi demolat în 1987 pentru schimbarea arealului Unirii (actualmente parcarea interioară a magazinului Unirea).
(Fraternitatea, 13 mai 1883: 183; Raul Siniol, 1980: 33, 96; Atlas ghid, 1999)

     1861 - reorganizarea “Şcolii de băieţi a Comunităţii Israeliţilor de rit spaniol”. La început nu are un local propriu, apoi s-au clădit patru camere în curtea sinagogii Cahal Grande şi în 1894 se construieşte sediul din strada Epureanu 10 (fostă Corbului, apoi strada Haiducul Bujor). A primit drept de publicitate în 1927.
(Raul Siniol, 1980: 39, 69)
     1864 - comunitatea cumpără un nou teren pentru cimitir (după închiderea celui din strada Sevastopol, comun pentru sefarzi şi aşkenazi) în Şos. Giurgiului 2, în faţa cimitirului Bellu. Primul mormânt datează din 1865, iar primul registru din 1867.
(Raul Siniol, 1980: 39; Ezra Alhasid, 1998: 179)

     1866 - odată cu deschiderea cimitirului evreilor de rit occidental pe şoseaua Filantropia cimitirele celor două rituri se separă. Din rațiuni de spațiu și datorită diminuării comunității, din timpul celui de al doilea război mondial sunt înmormântaţi şi aşkenazi în cimitirul sefard.
(F. Damé, 1907: 557; Ezra Alhasid, 1998: 178 - 179)

     1871 - Societatea de binefacere Ezra Betzarot acorda asistenţă medicală în caz de boală, ajutorarea celor lipsiţi de mijloace. În 1894 a făcut donaţii pentru noua construcţie a Azilului pentru bătrânii israeliţi de rit spaniol.
(Dare de seamă. Societatea Ezra Betzaroth: 1913; 1915; 1919; 1926; 1928 - 1929; 1936 - 1937; Cella Vasiliu, “Asociațíi și societăți evreiești”, în Buletinul Centrului, Muzeului și Arhivei Istorice a Evreilor din România, București, 1999: 167)

     1877 - constituirea societăţii “Progresul” (fondatori dr. Avram Ţuri şi I. Uziel) pentru ajutorul studenţilor lipsiţi de mijloace
(Raul Siniol, 1980: 56)

     1878 - este fondată “Şcoala de fete a Comunităţii Israeliţilor de rit spaniol. Nissim şi Lea Halfon”. Piatra fundamentală a noii clădiri (fundătura Negru Vodă) este pusă la 12 mai 1891, iar clădirea este finalizată în 1897.
(Egalitatea, 18 noiembrie 1894: 358; Raul Siniol, 1980: 68 - 70; Liviu Rotman, 1999: 143)

     1899 - Înfiinţarea Societăţii Chesed şel Emes (Caritatea), pentru ajutor în caz de boală şi deces. În 1935 membrii societăţii aveau 9 medici şi 3 farmacii.
(Dare de seamă. Hesed Veemet. Societatea Israelită - Spaniolă pentru înmormântarea lipsiţilor: 1913 -1914; 1914 - 1915; Darea de seamă. Societatea şi templul Caritatea (Hesed Şel Emes), 1936; Cella Vasiliu, 1999: 168)

     1903 - se pun bazele unei secţii sefarde sioniste, Benei Israel Zion, care are de la început 100 de membri. Comitetul este alcătuit din M. Algazy - preşedinte, Isac Eschenasy - vicepreşedinte, Isac Nachmias - casier, I. R. Calmy, Cilibon Gabay etc.
(Raul Siniol, 1980: 35)

     3) Emil Calmanovici (City Block, azi Blocul Tehnoimport, la intersecţia străzilor Doamnei şi Academiei, cu Leon Stern, 1936, blocul cu Cinema Union, 1949-1950, construit pe bile, la fel ca Hotelul Intercontinental), blocul Central Palace, Str. Eforiei nr.8, cu Harry Stern;
     1909 - Înfiinţarea Societăţii de binefacere Uniunea Doamnelor Israelite Spaniole. A contribuit la organizarea de cantine şi colonii şcolare, ajutoare pentru elevi săraci, bolnavi, dotă pentru fetele sărace. Contribuie cu bani şi ajutoare către Crucea Roşie în campania din 1913.
(Cella Vasiliu, 1999: 174)

     1925 - se pune piatra de temelie a palatului Comunităţíi spaniole din strada Negru Vodă 1 - 3, în timp ce preşedintele comunităţii era Rafael Halfon (Vreme de trei decenii anterior fusese conducător al comunității Solomon I. Halfon). Clădirea urma să aibă o sală de conferinţe, biblioteci, cantină şcolară şi cămin studenţesc. Imobilul este rechiziţionat după cutremurul din în 1940, iar sediul comunităţii se mută în policlinica din strada Banu Mărăcine 49. În fostul palat al comunităţii a fost instalată Curtea Marţială care în aprilie 1942 a condamnat la moarte trei tineri evrei din organizaţia Hashomer Hatzair.
(Raul Siniol, 1980: 59, 61, 63)

     1930 / 1931 - aniversarea a 200 de ani de la atestare oficială a comunităţii (1930) este amânată din cauza crizei economice la sfârşitul anului 1931.
(D. Hîncu, “A multicentennial History. The year 1930”, International Symposium, 1998: p. 12)

     1934 - existau în România 11 comunităţi sefarde, întrunite într-o uniune: Bucureşti, Craiova, Ploieşti, Turnu-Severin, Timişoara, Corabia, Calafat, Giurgiu, Constanţa, Silistra şi Bazargic.
(Raul Siniol, 1980: 19 - 20)

     1943 - deshumarea rămăşiţelor pământeşti din vechiul cimitir evreiesc din strada Sevastopol (multe reînhumate în gropi comune în cimitirul din Calea Giurgiului). Evreii fac muncă forţată la dezgroparea mormintelor, un sacrilegiu în religia iudaică.
(L. Benjamin, 2001: 270 - 271)

     1944 - crează Asociaţia sefardă, ce desfăşura întâlniri săptămânale şi conferinţe pe teme iudaice şi de actualitate evreiască.
(Raul Siniol, 1980: 57)

     1946 - Iacob J. Almuly devine rabin al comunităţii, până la moartea sa din 11 mai 1966. Va fi ultimul rabin sefard al Secţiei Sefarde bucureştene.
(Raul Siniol, 1980: 105)

     1947 - pleacă din ţară Marco Presente, fostul preşedinte al comunităţii (din 1945) şi personalitate de marcă.
(Raul Siniol, 1980: 89)

     1948 - sunt naţionalizate cele 19 imobile ale comunităţii; în şcolile evreieşti se desfiinţează catedra de ivrit şi se înfiinţează cea de limba idiş (ignorând total limba ladino).
(Raul Siniol, 1980: 88 -89)

     1949 - comunitatea israeliţilor de rit spaniol din Bucureşti este desfiinţată şi devine Secţia sefardă a Comunităţii evreilor din Bucureşti. După 1949 preşedinte al comunităţii este Maurel Farchy.
(Raul Siniol, 1980: 89, 107)

     1966 - După moartea rabinului Iacob J. Almuly slujbele religioase vor fi ţinute voluntar şi permanent de cei doi fii ai săi: Peretz Almuly şi Menahem (Max) Almuly.
(Raul Siniol, 1980: 107)

     1980 - la aniversarea a 250 de ani de la prima “întăritură domnească” Ezra Alhasid face un scurt istoric al principalelor momente ale comunităţii şi aprecia că mai erau în România circa 500 - 600 de evrei sefarzi. Preşedintele comunităţii era Dr. Perez Almuly.
(Alhasid, 1980: 6)

     2005 - moare Ezra Alhasid, conducătorul comunităţii sefarde din România. Pentru meritele sale culturale în promovarea culturii sefarde primise din partea regelui Juan Carlos ordinul Meritul Civic, decernat la Ambasada Spaniei în România.
(Realitatea Evreiască, nr. 240, 1 - 18 noi. 2005: 15)

Note
     (1) Care vin din Sefarad (Spania), vorbind un dialect iudeo-spaniol (ladino).
     (2) Raul Siniol, Portrete şi schiţe sefarde, Ierusalim, 1981, p. 12
     (3) Predica rabinului Marco Mortara, L’amor di patria nel Giudaismo, în Il Corriere Israelitico, no.2, 1 giugno 1867, p. 49-50
     (4) “Harat al -Yahud”(arabă), “Shara”(Tunisia), “Alhara”(Algeria, Tripolitania), “mahallat al-Yahud”(Persia), “mahalla”(Balcani), “ga’at al Yahud” (Yemen)
     (5) Michelle Luzatti, Il ghetto ebraico. Storia di un popolo rinchiuso, Novara, 1987, p. 12
     (6) În Persia, Afganistan şi teritoriile apropiate au apărut după secolul al XV-lea cartiere de tip ghetto (mellah), cartiere separate de oraş prin ziduri. Primul cartier de acest tip apare în Maroc, la Fez (1438), cu mult înaintea ghetoului veneţian (1516) şi continuă cu Marrakesh (1557), Meknes (1682) etc. În Yemen ghetourile apar din 1679, după expulzarea evreilor din oraş şi obligarea lor de a constitui cartiere speciale în afara acestuia.
     (7) Dana Harhoiu, Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident, Bucureşti, Ed. Simetria, 1997, p.13
     (8) Rosenbaum L. Lazăr, 1947: p. 12; Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România (IMER), Bucureşti, Hasefer, 1986, p. 34
     (9) F. Damé, 1907: p. 553
     (10) Raul Siniol, Cahal Grande, Ierusalim, 1979: pp. 13-14; Raul Siniol, Momente sefarde, Ierusalim, 1980: pp. 29, 32, 45 - 47
     (11) Raul Siniol, 1979: pp. 13-14
     (12) IMER III/2, Coord. Ladislau Gyemant, Lya Benjamin, Bucureşti, Hasefer, 1999, pp. 185-221.
     (13) Raul Siniol, 1980: p. 43, apud Irina Heinic, „Un document din anul 1838”, în Caiet pentru Literatură şi Istoriografie, nr. 46/1972, pp. 7 -8
     (14) Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX -lea, vol. III (1831 -1840), 2004: p. 788
     (15) Relatare despre vizita rabinului Bivas din Corfu în casa bancherului Samuel Hillel, în septembrie 1839 în articolul lui B. H. Cohen publicat în Viaţa Noastră, 26 decembrie 1971, apud Raul Siniol, 1981, pp. 20 -21
     (16) Raul Siniol, 1980: p. 29
     (17) F. Damé, 1907: p. 549
     (18) Dr. Iulius Barasch, “Evreii din Moldova şi Valahia. Studiu istoric şi social”. Publicat iniţial în 1854, la Viena, republicat în Anuarul pentru Israeliţi, IV/1881, pp. 1-29. Apud Evreii din România în texte istoriografice. Antologie. Ed. Lya Benjamin, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2004, p. 38
     (19) Raul Siniol, 1981: p. 23
     (20) IMER III/2, Coord. Ladislau Gyemant, Lya Benjamin, Bucureşti, Hasefer, 1999, pp. 185-221.
     (21) Dr. Iuliu Barasch, op.cit.
     (22) Idem.
     (23) Raul Siniol, 1980: p. 56
     (24) Liviu Rotman, Şcoala israelito-română, Bucureşti, Hasefer, 1999, p. 143
     (25) Egalitatea, 18 noiembrie 1894: p. 358; Raul Siniol, 1980: pp. 68 - 70; Liviu Rotman, 1999: p. 143
     (26) Raul Siniol, 1980: p. 69
     (27) Raul Siniol, 1980: pp. 26 - 27
     (28) Idem
     (29) Pe strada Mămulari 3, astăzi muzeu.
     (30) Cântece de dragoste în dialectul ladino
     (31) Raul Siniol, 1981, p. 152
Bibliografie selectivă
     Ediţii de documente:

     Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX -lea, vol. III (1831 -1840), 2004
     Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România (IMER), vol. 1, Victor Eskenasy (ed.), Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Republica Socialistă România, Centrul de documentare, Bucureşti, Ed. Hasefer 1986
     Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. 2, Mihai Spielmann (ed.), Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Republica Socialistă România, Centrul de documentare, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1988
     Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. 2, partea a II-a, Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Bucureşti, Ed. Hasefer, 1990
     Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/1, Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Bucureşti, Ed. Hasefer, 1999
     Evreii din România în secolul XX. 1900 - 1920: Fast şi nefast într-un răstimp istoric. Documente şi mărturii. Vol. I şi II. Coordonator ştiinţific Ioan Şerbănescu, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2003
     Evreii din România în texte istoriografice. Antologie. Ed. Lya Benjamin, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2004

     Memorii

     Dan Mizrahi, Aşa a fost… exerciţii de memorie, Bucureşti, Hasefer, 2005.
     Raul Siniol, Cahal Grande, Ierusalim, 1979
     Raul Siniol, Momente sefarde, Ierusalim, 1980
     Raul Siniol, Portrete şi schiţe sefarde, Ierusalim, 1981

     Articole relevante:

     Esdra Alhasid, “Evreii spanioli din România”, în Revista Cultului Mozaic (RCM), nr. 461, 1980, p. 6
     Idem, “Figuri sefarde”, în RCM, nr. 392, 1 iunie 1977 , p.5
     Iuliu Barasch, „Itinerar în Cracovia, Galiţia, Bucovina, Moldova şi Muntenia în 1841-1842”, în Anuar pentru Israeliţi, Bucureşti, 1894

     Resurse online:

     Biblioteca digital de Castilla y Leon
     California Digital Library (University of California)
     Centropa.org
     Dacoromanica.ro
     Lettre Sepharade
     Reptilianul.blogspot.ro
     Separdiweb


IMAGINI:
(click pe imagine pentru a vedea toate pozele din categorie)
   


Autor: Anca Ciuciu
© Copyright 2014. Toate drepturile rezervate. Creat de IDEE