Primele menţionări ale unei prezenţe evreieşti stabile în Bucureşti apar la mijlocul secolului al XVI-lea. Un document emis în 1550 de domnitorul Mircea Ciobanul atestă existenţa în Bucureşti a unor evrei cu „prăvălii”, „poziţii” etc. Informaţia este coroborată de o responsă a Marelui Rabin al oraşului Salonic, Samuel de Medina, emisă în aceeaşi perioadă, la cererea unor evrei din Bucureşti, în legătură cu moartea unui evreu din oraş, care atestă prezenţa stabilă a evreilor sefarzi în această zonă. În responsă găsim chiar şi numele a mai mulţi dintre aceştia, toate de vizibilă origine otomană: Habib Amato, Isaac Rufus, Iuda ben Gerson, Iuda şi Iosef Rufus, David ibn Usa, Abraham ben Eliezer, Iacob ben Habib, Samuel Estrelega. Interesant este faptul că regăsim numele lui Habib Amato şi Samuel Estrelega într-o a doua responsă, emisă în 1559, de astă dată de rabinul Iosef Caro din Nicopole, referitor la Moise Vidal, trimis de fratele său, Solomon ibn Benvenist, să încaseze nişte datorii din Valahia şi ucis de unul dintre datornici, un neevreu din satul Dridov de lângă Bucureşti^[1].

Alte dovezi documentare care vin să completeze imaginea prezenţei evreieşti în oraş la acea vreme includ un act emis în 1560 în cetatea de scaun Bucureşti de diacul domnesc „Şain fiul lui Iosif”^[2], precum şi cele două firmane ale sultanului Selim al II-lea din 1568 prin care se cere cadiului din Cirmen (Cernova) să cerceteze pe evreul Istergun, aflat anterior în slujba răposatului domn Mircea Ciobanul, care ar fi furat şase harabale de efecte, şi să-l trimită sub escortă la Constantinopol pentru a fi pedepsit (august) şi respectiv domnitorului Alexandru al II-lea să îi ocrotească pe supuşii otomani faţă de evrei care împrumutau bani cu dobânzi mari sătenilor în ajunul plăţii dărilor către Sublima Poartă, poruncind ca aceste fapte să fie pe viitor împiedicate (octombrie). (În realitate, aşa cum indică un act al domnitorului Alexandru Mircea din 1575, care întăreşte dreptul de proprietate al fostului episcop Ilarion asupra moşiei Verneşti, obţinută ca urmare a unor datorii neplătite de foştii proprietari, între creditorii vremii, care împrumutau bani cu camătă, alături de evrei, gelepi şi greci se aflau la loc de cinste şi turcii!^[3])

Mai mult, domnitorii înşişi se împrumutau la creditori evrei, dar şi turci, gelepi şi chiar frânci, pentru obţinerea tronului. Acesta a fost cazul lui Petru Cercel^[4], dar şi al lui Mihai Viteazul, aşa cum rezultă din însemnările cronicarului Stefan Szamosközy, care menţionează: „când a luat Mihai Vodă domnia la Ţarigrad, făcut-a multe cheltuieli, pe la greci, evrei, turci, încât au trecut de patru sute de mii de florini. Când a ajuns pe Scaunul ţării trimis-a cărţi şi a chemat din toate părţile pe aceia cărora le era dator. După ce s-au strâns toţi – din Ţarigrad, din Adrianopol şi din alte locuri – în Ţara Românească, i-a tăiat pe toţi”^[5]. (O altă relatare de epocă relevă faptul că Mihai Viteazul „nu vrea sub nici un chip să îngăduie pe arieni şi calvini, ca şi pe cei ce împărtăşesc credinţa iudaică, iar pe aceia vrea să-i stârpească până la unul”^[6]. În aceste circumstanţe nu poate fi de mirare, deci, că Mihai Viteazul „…are aproape toate categoriile de oameni împotriva sa, până şi evreii…”^[7]). Tot la creditori evrei a apelat pentru a-şi cumpăra domnia, ceva mai târziu, şi domnitorul Radu Leon (1664-1669)^[8].

Diverse acte oficiale din secolul al XVII-lea menţionează prezenţa în Bucureşti a unor grupuri de familii evreieşti, evident neimpresionate de faptul că pravilele judiciare redactate sub domnia lui Matei Basarab (1632-1654), de pildă, conţineau prevederi discriminatorii privind necreştinii^[9], ori de faptul că „Pravila de la Govora”, tipărită de arhiepiscopul Teofil în 1640, referitor la relaţiile preoţilor ortodocşi cu evreii, arunca anatema asupra acelora dintre preoţi care vor spune evreilor „frate” sau vor „mânca cu dânşii”, deschizând o epocă de prozelitism religios^[10]. Deşi „Îndreptarea Legii”, prin care Matei Basarab reglementează situaţia juridică a evreilor, este tipărită abia în 1652, domnitorul îşi demonstrează concepţiile şi mai devreme: în 1646 acordă o moşie la Uieşti lui Tănase, al doilea portar la curtea sa, evreu creştinat, pentru a servi ca exemplu^[11]. (Întâmplător aflăm urmarea acestei poveşti dintr-o relatare din august 1657 a lui Paul de Alep, care călătoreşte în Ţara Românească în vremea domnitorului Constantin Şerban Basarab (1654-1658); autorul povesteşte cum Tănase, de fel el însuşi din Alep, ajunsese să creştineze evrei, oferindu-le chiar argumente teologice^[12]).

Neurmând exemplul predecesorului său, Mihnea al III-lea (1658-1659) îşi aduce, în 1659, din Leopole (Polonia) un medic evreu, Mathea, „care după ce a vindecat pe Vodă de o boală grozavă […] a plecat umplut de binefacerile acestui stăpânitor”^[13].

Despre prezenţa evreiască în Bucureşti în această perioadă aflăm şi din Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir, unde autorul indică, la rândul lui, că între străinii ce puteau fi întâlniţi în secolul al XVII-lea atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, mai ales în capitale, se numărau şi evreii^[14].

Datele despre evreii bucureşteni se înmulţesc spre sfârşitul secolului. Despre ei pomeneşte, de pildă, misionarul Urbano Cerri în raportul lui către Papa Inocenţiu al XI-lea din 1676-1678: „în Bucureşti se găsesc mulţi evrei şi turci, dar evrei din Turcia, bogaţi, veniţi împreună cu celelalte elemente din Orient”^[15]. Informaţia este parţial corectă, întrucât pe lângă sefarzii proveniţi în special din Imperiul Otoman, în Bucureşti s-au stabilit şi evrei ashkenazi, refugiaţi din Ucraina şi Polonia ca urmare a masacrelor cazace din 1648-1649 (Meyer Abraham Halevy susţine chiar că ar fi existat evrei ashkenazi în Bucureşti încă din 1550^[16]).

Tot din 1678 avem şi o informaţie comercială: Gheorghe Grigore Cantacuzino îi dă „lui Isac ovreiul şi soţiei sale Soria un loc sterp în uliţa hanului Şerban Vodă, ca să facă prăvălii şi case pe el, plătind chirie pe an taleri 6. Şi să stăpânească Isac şi urmaşii lui, plătind chirie […]”^[17]. Contrar aparenţelor („loc sterp”) era, se pare, vorba de zona comercială cea mai „fashionable” a vremii!^[18]

Cu siguranţă, însă, cele mai multe documente care vorbesc despre evreii din Bucureşti în această epocă au rămas din perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Astfel, Condica Visteriei din 1694-1701 ne indică cu exactitate suma încasată de la „breasla jidovilor”, inclusiv de la cei din Bucureşti, reprezentând contribuţia lor la plata haraciului şi altor obligaţii faţă de domnie^[19]. În cuvintele istoricului Constantin C. Giurescu, „pe vremea lui Brâncoveanu, evreii bucureşteni alcătuiau, ca şi armenii şi chiprovicenii, o breaslă, plătind o dare fixă către visterie. Astfel, în 1694 ei dau, la „poclonul Hanului”, suma de 100 de ughi, la fel cu armenii^[20]. Îşi aveau locuinţele în partea de sud-est a oraşului, în mahalaua Jigniței, unde se găsea şi sinagoga lor. Cunoaştem şi numele unui medic, „Avram jidovul”, care îngrijea, împreună cu alţi confraţi creştini, pe Brâncoveanu”^[21]. Tot din Condica Visteriei aflăm şi suma exactă pe care o cheltuia Vodă Brâncoveanu cu Avram, medicul evreu (cunoscut în epocă, între altele, şi ca autor al unei cărţi de specialitate publicate la Frankfurt/Main în 1700), respectiv un cal şi 20 de taleri, dar şi despre frecventele şi importantele sume de bani împrumutate şi plătite de domnitor unor evrei din Constantinopol şi Adrianopol^[22].

Alte câteva acte din vremea lui Brâncoveanu care completează imaginea prezenţei evreieşti în Ţara Românească şi implicit în Bucureşti la sfârşitul secolului al XVII-lea includ solicitarea domnitorului ca toţi negustorii, între care sunt menţionaţi şi evreii, să respecte vama stabilită de domnie (1695) precum şi aceea ca toţi producătorii de seu, inclusiv evrei, să-l vândă consesionarului domnesc, Hagi Vasile (1698)^[23]; un document care arată că evreul Isep a închiriat o prăvălie de la Mănăstirea Cernica (1698)^[24] şi un altul care reglementează perceperea dărilor în târguri pentru mărfurile vândute cu cotul, inclusiv de la evrei (1699)^[25]; în sfârşit, o scrisoare domnească adresată jupânului Echel Ghiorghe şi Sfatului Cetăţii Braşovului despre greutăţile domniei şi necesitatea ca toţi, inclusiv evreii, să plătească dările (1700)^[26]. De altfel, o relatare a lui Johann Kanold, din 1727 informează că Vodă obişnuia să cumpere vechi manuscrise evreieşti pentru colecţia adăpostită la Mănăstirea Hurezu, pe care o ctitorise^[27].

După mazilirea lui Brâncoveanu, însă, situaţia evreilor se înrăutăţeşte. Despre eforturile depuse de Ştefan Cantacuzino (1714-1715) pentru a-şi câştiga popularitatea şi a face utitat rolul pe care l-a jucat în uciderea predecesorului său povesteşte Anton Maria del Chiaro. Din corespondenţa acestuia aflăm că, pe lângă interzicerea dării văcăritului si scutirea de taxe a clerului, domnitorul „a pus să fie dărâmată sinagoga evreilor, măcar că se afla într-un loc îndepărtat, poruncind cu străşnicie ca aceştia să nu se mai adune împreună pentru a-şi face rugăciunile”^[28]. Nu ştim când a fost construită sinagoga, însă ştim că în perioada respectivă exista, pe lângă ea, o confrerie sacră şi o „cutie a milei” iar staroste al evreilor era Mordechai ben Yehuda^[29].

În ciuda acestor probleme se poate observa că prima parte a secolului al XVIII-lea înregistrează o creştere a imigraţiei evreieşti în Ţările Române. Astfel, începând de pe la 1700 mulţi negustori şi creditori evrei decid să se aşeze în Valahia din motive comerciale. Menţionarea lor cu regularitate între categoriile de negustori vizaţi de diversele acte de impunere emise de domnii din această perioadă demonstrează că evreii constituiau deja o prezenţă permanentă. Mai mult decât atât, participarea lor tot mai intensă la viaţa economică şi socială duce la apariţia unor forme de auto-administrare, necesare atât pentru funcţionarea comunităţilor, cât şi pentru asigurarea relaţiilor lor cu autorităţile. Organizaţi în „breaslă” încă din timpul domniei lui Brâncoveanu, evreii se bucură de un statut de autonomie internă comunitară reglementat prin hrisoave şi privilegii, în schimbul plăţii unor dări către stăpânire, care le asigură dreptul de aşezare^[30]. (Nu e vorba aşadar de un regim privilegiat al comerţului evreiesc, ci mai degrabă de recunoaşterea utilităţii acestuia pentru veniturile visteriei).

Nu numai numărul negustorilor evrei creşte, ci şi varietatea comerţului pe care îl practică. Mai mult decât atât, dacă în prima fază negoţul este singurul domeniu de activitate care le este permis, în această perioadă încep să apară referiri şi la unele meşteşuguri practicate de evrei: sunt menţionaţi sticlari, bijutieri, argintari etc. Despre viaţa lor în Bucureşti aflăm dintr-o relatare a aceluiaşi Antonio Maria del Chiaro, din 1717-1718, în care povesteşte: „cât priveşte celelalte neamuri de religie deosebită de a românilor şi romano-catolicilor, sunt multe familii de evrei. Trăiesc destul de greu, îndeletnicindu-se cu vânzarea rachiului şi cu altele, pentru a-şi câştiga traiul. În afară de limba română, vorbesc nemţeşte şi poloneză. Nu le este îngăduit să poarte haine de altă culoare decât neagră sau vânătă, şi nu se pot încălţa cu conduri galbeni sau roşii, ci numai negri”^[31]. 

După Brâncoveanu, rolul important jucat de evrei în apariţia pieţelor interne, în fluxul comerţului local şi legătura acestuia cu economia internaţională, precum şi în dezvoltarea anumitor meşteşuguri şi meserii este recunoscut şi de domnitori ca Nicolae (1715-1716 si 1719-1730) şi mai apoi Constantin Mavrocordat (1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758 şi 1761-1763), care acordă, la rândul lor, comunităţilor evreieşti autonomie, drepturi şi protecţie, şi angajează doctori şi consilieri evrei la curtea domnească.

Nicolae Mavrocordat a rămas în mod special cunoscut în istorie pentru strânsa sa prietenie cu o celebră personalitate politică şi culturală a vremii, apreciată deopotrivă în Occident şi în Imperiul Otoman: evreul maran Daniel de Fonseca, pe care l-a „răpit” practic ambasadei franceze de la Constantinopol, unde acesta servise timp de 17 ani, aşa cum reiese din scrisoarea Ambasadorului francez, prin care acesta îi permite lui de Fonseca să treacă în serviciul domnitorului muntean, asigurându-i în acelaşi timp, în continuare, protecţia franceză^[32].

De la de Fonseca ştim despre celebra bibliotecă a lui Nicolae Mavrocordat, din care maranul a descifrat şi copiat mai multe manuscrise greceşti pe care le-a pus la dispoziţia unor savanţi din Franţa şi Italia, propularizând printr-o vastă corespondenţă colecţiile domnitorului, între care la loc de cinste se aflau, la fel ca şi în cazul lui Constantin Brâncoveanu, o serie de manuscrise evreieşti. După cum menţionează de Fonseca însuşi într-o scrisoare din 14 septembrie 1731 trimisă directorului Bibliotecii Regale din Paris, „în tot Levantul nu se găsesc alte manuscrise [mai valoroase] decât cele din biblioteca domnitorului Valahiei, care mi-a promis că îmi va permite copierea acelora care ne vor fi necesare […]”^[33].

Avem date şi despre situaţia economică a evreilor în această perioadă: un act de vânzare cumpărare din Bucureştiul anului 1724 menţionează casa „Sorii ovreaicii” ca punct de referinţă în mahalaua Bisericii Grecilor, pe uliţa ce merge la Curtea Domnească, în timp ce un document emis de Biserica Sf. Gheorghe în 1728 menţionează că una dintre prăvăliile mănăstirii a fost ţinută anterior de Leul ovreiul^[34]. De la Constantin C. Giurescu aflăm că „la 1 iunie 1743, ‘Iosif sticlariul, feciorul lui Daniil ovreiul’, şi soţia lui, ‘Istera’ (Esther), iau cu chirie anuală de 8 taleri un loc de casă la ‘poarta domnească din jos’, de la biv-vel banul Manolache Lambrino şi soţia sa, ‘domniţa Bălaşa’”^[35]. Că reuşesc să ridice casa ne-o confirmă un document emis de domnul Grigore al II-lea Ghica în 1749, prin care dăruieşte Mitropoliei Ţării Româneşti câteva locuri domneşti cu prăvăliile de pe ele, între care este amintită şi casa lui Iosif ovreaiul sticlariul, „ce-i sînt leamnile pă locul domniţii Bălaşii Brâncovencii” (Calea Moşilor de azi)^[36]. Prezenţa negustorilor evrei pe ceea ce avea să devină Calea Moşilor în 1749 este confirmată şi de un alt document din acelaşi an prin care Hristea Băcanul ia cu chirie 3 prăvălii lângă evreica Zerda^[37]. De altfel, cât de importanţi sunt negustorii evrei în epocă rezultă şi dintr-un firman al Sultanului Mahmud I prin care acesta cere eliminarea atât a lor cât şi a negustorilor creştini de pe piaţa ţărilor române, întrucât fac concurenţă comercianţilor otomani^[38], precum şi dintr-un firman al sultanului Mustafa al III-lea din 1764, care reiterează aceeaşi poruncă^[39] (ceea ce demonstrează implicit ineficacitatea primeia).

Cât despre organizarea internă a societăţii evreieşti, se pare că, după dărâmarea, în 1714, de către Ştefan Cantacuzino, a sinagogii din Mahalaua Jigniţei sau a Popescului^[40], „Celibi Bally obţine ca domnitorul să permită reorganizarea comunităţilor, templelor şi aşezămintelor evreieşti din Bucureşti, astfel că, la 1730, comunitatea spaniolă primeşte o reorganizare definitivă şi o recunoaştere oficială” (întrucât majoritatea evreilor din Bucureşti erau spanioli, însă până atunci nu se organizaseră)^[41]. Tot din 1730 pare să dateze şi prima şcoală evreiască de băieţi şi fete din capitală^[42]. (Şcoala este, de altfel, o instituţie de bază a obştii evreieşti, aşa cum arată documentele epocii, din care rezultă existenţa pe lângă sinagogi a unor şcoli religioase numite Talmud-Tora, cu predare în limba ebraică, la întreţinerea cărora contribuie obligatoriu, prin taxe, breslele meşteşugarilor evrei^[43]).

Informaţiile încep să se înmulţească în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Dintr-un zapis din 1753 aflăm, de pildă, că în acel an „starostele de evrei” al oraşului este un oarecare Pilat (sau Pelet), care îşi vinde povarna din mahalaua Brizoianului, în timp ce în 1764 îl găsim în această poziţie pe Isac hahamul, fiul lui Beţal hahamul, pe care Ştefan Racoviţă (1764-1765) îl confirmă baş-haham peste „tot norodul evreiesc ce se află în Ţara Românească”. La 1775 în fruntea comunităţii este din nou un Pilat (Pelet) (foarte puţin probabil să fie acelaşi cu cel menţionat în documentul din 1753), aşa cum arată un hrisov emis de Alexandru Ipsilanti în luna februarie, prin care domnitorul îl reconfirmă ca staroste de evrei, recunoscându-i privilegiile dobândite anterior, atât de către el cât şi de către comunitate^[44].

Tot în această perioadă sunt înregistrate ceea ce Iorga numeşte încă două „încercări evreieşti: una imediat înainte de războiu, lângă Hanul Sf. Gheorghe, dărâmându-se cu blastăm de la Patriarhul de Ierusalim Efrem, şi alta lângă casa lui Ştefan Pîrscoveanu”^[45]. Este vorba de sinagoga ridicată în timpul domniei lui Alexandru Scarlat Ghica (1766-1768) lângă Hanul Sf. Gheorghe Nou, şi respectiv de cea construită în vremea lui Ipsilanti „mai jos de casele dumnealui vornic răposatul [Ştefan] Pîrscoveanu” care „cu poruncă iarăşi s-au stricat”^[46]. 

Tot mai mulţi negustori evrei sunt menţionaţi acum în Bucureşti, şi nu oriunde, ci chiar în centrul comercial al oraşului. Astfel, ştim că în 1762 negustorul evreu Solomon ţinea casă cu chirie la Hanul Şerban Vodă, deci în zona cea mai propice negoţului. Constantin C. Giurescu ne informează că „la 3 februarie 1764, într-o hotarnică a unui loc din mahalaua Săpunari, se vorbeşte de prăvălia logofătului Constantin Burche, unde şade ‘Sorica ovreica…’ Dintr-un act cu data de 26 octombrie 1774 aflăm că pe ‘un loc sterp’, ‘de la puşcărie în sus’, aparţinând Mitropoliei, au fost casele ‘Iancului ovreiului’”. În 1777 alţi doi evrei, Marco şi Haim, sunt menţionaţi într-un act de măsurare a unui loc domnesc din mahalaua Sf. Gheorghe Vechi^[47]. În 1782 e amintită prăvălia lui ‘Hîrşu ovreiul’, pe uliţa cea mare de la scaunele vechi de carne^[48]. În prăvăliile acestor negustori se vindeau: tutun, bumbac, fier, orez, frânghii, aramă, ciubote, sare, articole de gospodărie, dar şi bijuterii. Puţinii dintre ei care aveau drept de proprietate la case şi prăvălii făceau şi tranzacţii imobiliare, în care îi regăsim de ambele părţi, şi în calitate de vânzători şi în cea de cumpărători^[49]. Principala ramură de activitate a evreilor din Bucureşti la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului  al XIX-lea o constituia industria şi comerţul băuturilor, aşa cum o demonstrează povernele de rachiu menţionate în diversele acte de privilegii din această perioadă, ridicate pe locuri puse la dispoziţie de domnie. Alte meserii includeau negoţul de manufactură („lipscănia”) şi meşteşugurile. Între acestea pot fi enumerate cele legate de prelucrarea textilelor (croitori, ceaprazari, işlicari), pielii (cizmari, legători de cărţi), ai sticlei (geamgii, sticlari), ai metalelor (tinichigii), ai prelucrării alimentelor (brutari, preparatori de caş), mulţi dintre evrei fiind în acelaşi timp şi meseriaşi şi comercianţi. Scutirile domneşti acordate zlătarilor şi argintarilor evrei demonstrează aprecierea de care se bucurau în epocă. Zarafi erau destul de puţini, marii creditori fiind de fapt de la Constantinopol. O serie înteagă de alte meserii răzleţe (telali, boccegii, căruţaşi, hangii, dar şi tălmaci, medici etc.) completează imaginea contribuţiei evreilor la viaţa economică a Bucureştiului ^[50]. 

Numărul locuitorilor evrei ai capitalei continuă să crească, atât prin spor natural cât şi prin imigraţie. În timpul ocupaţiei ruseşti din 1769-1774 obştea din Bucureşti ajunge să se dubleze^[51]. Despre felul cum au afectat evenimentele politice ale anului 1769 populaţia evreiască a oraşului aflăm dintr-un act de la 29 aprilie 1775, în care citim că ‘Leiţa ovreica din Bucureşti’, care se adăpostise de răzmeriţă în Transilvania, găsise la întoarcere locul pe care îl închiriase de la Mitropolie cu 30 de ani înainte, pentru 30 de taleri pe an, şi pe organizarea căruia cheltuise aproape cinci pungi de bani, distrus şi dat altuia, lucru confirmat de raportul din 16 mai 1775 al celor însărcinaţi cu cercetarea cazului^[52]. (Documentul demonstrează că practica închirierii de prăvălii de la biserici era destul de răspândită, negustorii evrei nefiind excluşi dintre beneficiari).

Deşi nu întru totul exacte în ce priveşte vechimea prezenţei lor în Bucureşti, însemnările lui Franz Joseph Sulzer, din 1781, arată că la vremea respectivă cei mai mulţi evrei din Valahia locuiau în capitală^[53], unde aveau cel puţin două sinagogi. Numărul lor creşte în perioada 1782-1798, când, după deschiderea la Bucureşti a consulatelor Rusiei şi Austriei, în 1782, şi mai târziu al Franţei, în 1796-1798, tot mai mulţi evrei din aceste ţări (în special din Bucovina şi Ucraina) încep să se mute în capitala valahă, unde capătă statutul de „sudiţi”, fiind în continuare supuşi ai consulatelor ţărilor de provenienţă^[54].

Despre negoţul practicat de evrei în ţările române vorbeşte şi consulul austriac Ignac Stephan Raicevici în însemnările sale din 1782-1788, unde menţionează că întreg comerţul şi micile industrii de primă necesitate se găsesc în mâinile străinilor, între care se află şi evrei din Galiţia, dar şi că în Valahia, fiind în număr foarte mare, evreii au căpătat învoirea de a avea sinagogi în multe părţi^[55].

În ce priveşte atitudinea domnitorilor faţă de populaţia evreiască, documentele vremii indică faptul că unii, ca de pildă Constantin Mavrocordat (1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758) în 1762, continuă să folosească serviciile zarafilor evrei de la Constantinopol. Alţii, cum este cazul lui Nicolae Caragea (1782-1783), nu ştiu cum să le facă mai grea viaţa negustorilor evrei, interzicându-le atât lor, cât şi armenilor, la 15 ianuarie 1783, să-şi deschidă dughenele de sărbătorile ortodoxe. Mihai Şuţu (1783-1786, 1791-1793) ordonă, în august 1783, spătarului, să asigure liniştea şi avutul orăşenilor, să perceapă taxele de la negutorii în trecere şi să raporteze cine intră şi cine iese din oraş, incluzând între categoriile vizate şi pe evrei. Tot el îl întăreşte, în octombrie 1783, pe Iosif Simon ca staroste de evrei şi vechil de hahambaşa (poziţie în care Simon va fi mai apoi confirmat de Nicolae Mavrogheni printr-un act din ianuarie 1787), iar în 1785 porunceşte, la cererea orăşenilor, ca povarna de lângă Curtea Domnească cea veche, pe care o ţineau un evreu şi un creştin (aşadar un joint venture româno-evreiesc, pentru producţia de rachiu, într-un loc închiriat de la preoţii bisericilor domneşti!) să fie închisă pentru că reprezenta un pericol de incendiu pentru vecini^[56].

La rândul lui, printr-un hrisov din ianuarie 1787, Nicolae Mavrogheni le dă dreptul evreilor din Bucureşti să-şi reconstruiască sinagoga din mahalaua Popescului. În cursul celei de-a doua domnii a lui Mihai Şuţu  staroste şi vechil de hahambaşa în Bucureşti era un anume David (1792), care, 6 ani mai târziu, în 1798, este reconfirmat printr-un hrisov emis de domnitorul Constantin Hangerli^[57].

Informaţii referitoare la evreii bucureşteni avem şi din perioada domniei lui Alexandru Moruzi (1793-1796, 1799-1801), care decide, în 1793, să înfiinţeze o breaslă a giuvaergiilor şi dă carte de „giuvaergiu-başa”, sau staroste al meşteşugarilor din acest domeniu, lui Eliazar, ca „unul care are ştiinţa şi cunoştinţa deplină a acestui meşteşug”, dându-i mână liberă în organizarea „rufetului”^[58]. Interesant este că pe Eliazar îl regăsim, alături de alţi cincizeci de negustori evrei, pe lista sudiţilor austrieci care făceau afaceri în Bucureşti la 1804^[59].

După ce rezolvă, printr-un act din noiembrie 1793, un conflict între locuitorii din mahalaua Răsvanului şi evrei, prin dărâmarea (din motive de concurenţă comercială) a sinagogii pe care aceştia din urmă şi-o construiseră în hanul Nicolescului, ca dovadă a bunelor sale intenţii Moruzi porunceşte, în ianuarie 1794, agiei să ocrotească breasla evreilor împotriva oricăror vexaţiuni. Grija domnului pentru drepturile evreilor rezultă şi din porunca dată în iulie 1794 pentru pedepsirea unui oarecare Petre Croitorul, care a vrut să creştineze un copil evreu împotriva voinţei lui, prin „certare cu 100 toiege la tălpi” şi surghiun „peste hotar în ţara Moldovei”^[60].

Că în Bucureştiul anului 1794 exista un sticlar evreu pe nume Moise care, se pare, producea sticlă şi pentru curtea domnească, aflăm dintr-un document emis de Alexandru Moruzi în luna mai, prin care domnitorul cere analizarea solicitării acestuia de a obţine anumite privilegii. Preocupat de reglementarea meşteşugurilor, Moruzi se ocupă, între altele, şi de activitatea zarafilor evrei prezenţi pe piaţa valahă, emiţând, în mai 1796, un pitac domnesc prin care stabileşte modul în care aceştia trebuie să opereze^[61].

Este interesant de remarcat că atunci când domnitorul Constantin Hangerli (1797-1799) decide să fie construite „case de musafiri” pentru călătorii oficiali, în special turci, care veneau în capitala valahă cu treburi, şi pe care până atunci locuitorii fuseseră obligaţi să îi găzduiască în propriile locuinţe, pitacul domnesc emis în acest sens în februarie 1798 menţionează că breslele meşteşugăreşti vor da câte un tacâm fiecare în timp ce „evreii şi armenii la un loc dau un tacâm”. Tot din documentele emise de Hangerli ştim că în 1798 la curtea domnească funcţionau „Serşu ovreiul” ca legător de cărţi şi „Isaac ovreiul” ca ceaprazar, pentru că în luna octombrie domnitorul îi dă fiecăruia dintre ei câte o „carte de scuteală”^[62] de dări şi obligaţii pentru serviciile aduse şi priceperea lor profesională. Mai ştim şi că în acelaşi an, 1798, evreii din mahalaua Schitu Măgureanu îşi construiesc o sinagogă de lemn (care va arde în incendiul din 1813)^[63]. Ba chiar ştim şi despre un „ovrei argintar”, Haim, care în februarie 1800 dezvăluie autorităţilor informaţii despre soarta obiectelor de cult furate în ianuarie din biserica mahalalei Popa Petre (pentru că hoţii avuseseră proasta inspiraţie să încerce să i le plaseze). Din acelaşi an, 1800, ne-a rămas şi prima menţiune a procedurii şi formulei jurământului pe care trebuiau să-l depună evreii în Ţara Românească în faţa instanţelor de judecată^[64].

Secolul al  XIX-lea începe cu o serie de manifestaţii anti-evreieşti (aprilie-mai 1801). Detalii ne sunt furnizate de informarea din 8 aprilie a lui Michael Merkelius, consulul austriac la Bucureşti, către superiorul său din Viena, din care aflăm despre acuzaţia adusă unui evreu, supus austriac, că ar fi ucis un creştin în prima zi de Paşte. Sub imperiul convingerii că evreii foloseau sângele creştinilor în scopuri rituale, populaţia locală s-a dedat la atacuri violente, maltratându-i pe locuitorii evrei. A fost nevoie de intervenţia personală a domnitorului Alexandru Constantin Moruzi (în cursul celei de-a doua domnii, 1799-1801) pentru a se restabili ordinea. Poziţia domnitorului faţă de evenimente este confirmată de rezoluţia pe care o pune pe adresa din 13 aprilie prin care marele agă Caragea îl informează despre jalba a doi negustori evrei, jefuiţi de localnici în timpul agitaţiilor antievreieşti din 8 aprilie: Moruzi dispune pedepsirea imediată a răufăcătorilor. O nouă încercare de agitaţie declanşată de un „holtei“ amestecat şi în zarva de la începutul lunii aprilie, Gheorghe Condorogiul, care, răspândind calomnia că evreii ar fi comis „noi asasinate în rândul locuitorilor creştini”, a îndemnat populaţia să iasă cu arme şi ciomege împotriva evreilor, se termină cu trimiterea la ocnă a calomniatorului de către domnitor, sub „osânda fără soroc”^[65].

O atitudine asemănătoare faţă de populaţia evreiască arată şi domnitorul Constantin Alexandru Ipsilanti (1802-1807), care în 1804 îi adresează lui Dositei Filitti, mitropolitul Ungrovlahiei, o scrisoare prin care îi cere să lămurească poporul, şi mai ales preoţii, despre neadevărul învinuirilor aduse evreilor că ar omorî creştini pentru a le folosi sângele în scopuri ritualice. Domnitorul conchide că este o calomnie inventată de „netrebnici şi proşti numai pentru a se dobândi pe sine – şi cu nedrepte jafuri”^[66].

În ce priveşte situaţia economică a evreilor la începutul secolului al XIX-lea, într-un raport din 1802 al marelui cămăraş Iancu Suţul către domnitorul Mihail Constantin Suţu (1801-1802), găsim informaţii despre cererea breslei evreilor pământeni din Capitală de a i se aproba majorarea „gabelei”, venitul obţinut din tăierea rituală din care acoperea salariile hahamului, dascălului şi celelalte cheltuieli necesare vieţii comunitare, pe care domnul o aprobă. Pe de altă parte, continuitatea prezenţei negoţului evreiesc în mahalaua Sf. Vineri este confirmată de o adeverinţă din 1804 în care Simon, feciorul lui Leib postăvar, menţionează că a închiriat de la mănăstirea Sf. Vineri două dughene pe şapte ani, precizând obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de proprietară şi semnând actul cu caractere ebraice^[67].

Cât despre organizarea internă a comunităţii evreieşti, un hrisov din 1805 al domnitorului Constantin Alexandru Ipsilanti indică numirea ca staroste şi hahambaşa al evreilor din întreaga Ţară Românească a lui David, căruia trebuie să i se supună evreii pământeni şi străini deopotrivă, reconfirmând privilegiile din vechime ale breslei evreilor şi ale conducătorilor lor, cu menţiunea că pricinile cele mici ce vor avea evreii între ei vor fi judecate de starostele lor, iar cele mari, pe care nu le-a rezolvat starostele, de marele cămăraş. Ceva mai târziu, în 1811, apare şi statutul Hevra Kaddisha a evreilor sefarzi, prin care sunt stabilite obligaţiile membrilor faţă de confraţii lor în caz de boală sau deces şi acţiunile de solidaritate şi binefacere cărora trebuie să li se conformeze toţi membrii societăţii. Însă viaţa comunitară nu este lipsită de probleme, aşa cum rezultă din adresa Divanului din 1812, semnată de mitropolitul Ignatie, banul Manolache, Isaac Ralit şi marele vistiernic Barbu Văcărescu către guvernatorul Principatelor Române din timpul Administraţiei militare ruse, prin care informează despre plângerea breslei evreilor pământeni din Bucureşti împotriva numirii în fruntea ei a unui staroste neamţ, încălcându‑se astfel privilegiile breslei dobândite încă din vechime şi cere reinstalarea obiceiului de a avea staroste propriu, iar de va fi „să rămâie acest neamţ tot asupra evreilor, să fie numai asupra evreilor străini, iar nu şi asupra evreilor pământeni”^[68].

Tot din 1812 provine o nouă referire la sinagoga de lemn de la Fântâna Boului, respectiv de pe strada Cişmigiului, în Mahalaua Schitu Măgureanu, în curtea căreia exista şi o baie rituală. Sinagoga a căzut pradă unui incendiu în luna octombrie a anului următor. După acest eveniment, enoriaşii s-au răspândit în o mulţime de case de rugăciuni improprii, mai toate luate cu chirie prin hanuri^[69].

Date fiind neînţelegerile care se ivesc în sânul comunităţii evreieşti, în acelaşi an (1813), Vodă Caragea (1812-1818) îl confirmă staroste al evreilor pe Haim Herş, însărcinându-l să exercite controlul şi asupra sudiţilor^[70]. Mai mult decât atât, o scrisoare adresată de Caragea lui Nectarie, mitropolitul Ungrovlahiei, în aprilie 1813, prin care cere transmiterea prin intermediul preoţilor a interdicţiei domneşti pentru evrei de a angaja slujnice creştine tinere, ci numai persoane vârstnice, cuprinde explicaţii ce denotă grija domnului pentru ca superstiţia legată de folosirea ritualică a sângelui creştin de către evrei, care ducea la turburări, să nu aibe bază pentru a prolifera^[71]. De altfel, a doua zi Caragea aprobă cererea breslei evreilor pământeni ca, în conformitate cu obiceiurile din vechime, numai ei (nu şi cei străini) să aibă dreptul să taie vite şi să încaseze pentru fiecare oca de carne o taxă suplimentară necesară acoperirii cheltuielilor comunitare^[72], hotărâre pe care o reiterează în 1817.

O nouă dovadă a prezenţei negoţului evreiesc în zona centrală a capitalei o găsim într-un document din 1816, prin care Caragea întăreşte actul de cumpărare al lui Leibu care, primind acordul Stărostiei de Negustori, achiziţionase la mezat un teren în mahalaua Sf. Vineri cu condiţia de a nu construi pe acest loc sinagogă, şcoală sau măcelărie evreiască, pentru ca „Leibu ovreiul să stăpânească acest loc, cu binalele ce sânt pe dânsul, în bună pace”^[73]. (Este interesant de remarcat că un alt „Leibu overiul” (sau poate acelaşi) apare într-un contract încheiat în 1835 cu epitropul bisericii Sf. Vineri, prin care lui Leibu i se închiriază un teren în mahalaua Sf. Vineri, cu condiţia să plătească anual câte 5 lei preoţilor şi bisericii şi să nu construiască pe acel teren sinagogă, şcoală evreiască sau scaun de tăiat carne^[74].)

Doi ani mai târziu, în 1818, Caragea aprobă solicitarea evreilor sefarzi de a-şi construi o sinagogă pe terenul ce-l cumpăraseră în Mahalaua Popescului, „din vreme ce vreo biserică acolo aproape nu este” şi cere ca în jurul sinagogii să se ridice „un zid înalt”^[75]. Sinagoga, Marele Templu Spaniol, sau Cahal Grande, va fi construită în 1819 pe strada care mai târziu se va numi Negru Vodă, la nr. 12, din iniţiativa lui Gabriel Cohen şi Marcu Aschlech. Datorită terenului nisipos, clădirea a trebuit refăcută în 1853 şi reclădită în 1890, în stil maur, după planurile lui Grigore Cerkez, prin grija lui Solomon Halfon, nepotul bancherului cu acelaşi nume de la începutul secolului, la inaugurare participând şi primarul de atunci al oraşului, Pache Protopopescu. Reparată în 1938, a fost distrusă în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 şi nu a mai fost reconstruită, fiind demolată în 1955^[76].

Despre viaţa evreilor în vremea lui Vodă Caragea avem informaţii nu numai din documentele epocii ci şi dintr-o carte, Lettres sur la Valachie, scrisă de Francois Recordon, elveţianul care i-a fost secretar domnitorului, publicată la Paris în 1821. De la Recordon ştim de pildă că cei cinci, şase mii de evrei ai Ţării Româneşti din această perioadă, masaţi în majoritatea lor în Bucureşti, Craiova şi Ploieşti, unde puteau să-şi valorifice cel mai bine talentul comercial şi priceperea în meseriile în care excelau, se bucurau în general de libertate în exercitarea cultului lor din partea domniei, dar trebuiau să facă faţă insultelor obişnuite din partea oamenilor simpli, în special în mediul urban, unde locuitorii intoleranţi îşi făceau un titlu de glorie din a-i persecuta. Totuşi, Recordon remarcă faptul că, deşi supuşi oprobiului şi privaţi de unele avantaje disponibile celorlalţi, evreii din Bucureşti sunt buni soţi, buni părinţi, familişti care îşi caută liniştea în interiorul căminului şi îşi ajută coreligionarii în nevoie, nu cerşesc şi respectă cu stricteţe practicile religioase^[77].

Domnitorul Alexandru Nicolae Şuţu (1818-1821) emite, la rândul său, în 1819, un hrisov de întărire în funcţia de staroste şi hahambaşa a evreilor din Ţara Românească a lui Moise, fiul lui David, în care sunt precizate atribuţiile sale judecătoreşti şi scutirile de dări ce-i sunt acordate, iar ceilalţi evrei „numai ruptoarea lor să o dea, cum sunt aşezaţi, şi mai mult să nu fie supăraţi”^[78].

Tot în această perioadă „breasla” evreilor devine „companie” şi, conform registrului companiilor meşteşugăreşti şi celor de profil etnic, „cu banii datoriei lor” pe ultimul trimestru al anului 1820, în care găsim şi numele şi ocupaţiile membrilor companiei evreilor din Bucureşti, ea numără 127 de meşteri, care compun 32 de „lude” (unităţi fiscale). Fiecare lude plăteşte 14 taleri şi 48 de bani anual, ceea ce duce la un total 460 de taleri şi 96 de bani ^[79]. După Constantin C. Giurescu, cele 127 de nume reprezintă capi de familie, ceea ce înseamnă un număr aproximativ de 635 de persoane (deşi, aşa cum constată Moses Schwartzfeld, compania nu cuprindea toţi membrii obştei, ci numai meşteşugarii, ceea ce înseamnă că nu putem evalua numărul populaţiei evreieşti). Pe listă apar zarafi, giuvaergii, argintari, „boccegii” (negustori ambulanţi), un „lipiţcan” (lipscan), pe nume „Moise Bavaniste” (probabil Benvenisti), un „tăetor da carne”, un „logofăt evreesc”, povarnagii, tinichigii, cizmari, croitori, ceaprazari, mămulari sau negustori de mărunţişuri, „mamelegii” (telali), un „pecetar” (furnizor de peceţi sau sigilii), un ciubucciu etc.,^[80] care dau imaginea contribuţiei evreieşti la viaţa economică a Bucureştiului. De la Iorga avem şi numele a patru negustori evrei înregistraţi cu doi ani înainte, la 1818: Abraham de Lion, Isac Elias Kohen, Moses Zisu şi Efraim Nahmias. Tot de la Iorga ştim că tinichigiii evrei au lucrat în curtea Mitropoliei „la fabricarea ghiulelelor de tinichea umplute cu sticlă, pietricele şi cuie pentru cele patru guri de tunuri româneşti care fuseseră ridicate de la Cotroceni după plecarea lui Tudor” (Vladimirescu)^[81].

Cât despre viaţa comunitară a vremii, starostelui evreilor pământeni din Bucureşti i se aprobă, în 1822, ca vechilul lui, care merge prin judeţele ţării, să judece pricinile dintre evrei şi să strângă dările, să aibă, conform vechiului obicei, o împuternicire scrisă de la marele cămăraş. Pricinile mai mari care nu vor putea fi rezolvate de vechil vor fi cercetate de marele cămăraş, şi, dacă nici judecata lui nu va fi acceptată, se va apela la Divan^[82].

O cerere adresată domnitorului Grigorie al IV-lea Ghica (1822-1828) de către fruntaşii obştei evreilor pământeni şi sudiţi în 1826 de a-şi amenaja o sinagogă într-o clădire din spatele hanului lui Manuc este întâmpinată cu o recomandare negativă din partea marilor dregători, care consideră că nu se cuvine să funcţioneze o sinagogă în mijlocul oraşului^[83]. (Se pare că respectiva sinagogă nu a mai fost construită niciodată, dacă luăm în considerare faptul că în 1832 în Bucureşti existau 10 lăcaşuri sfinte din care numai cel spaniol avea sediu, toate celelalte fiind instalate în case particulare^[84]; iar şapte dintre ele aveau să ardă în marele incendiu din 1847^[85].)

Dintr-o scrisoare de protest adresată în 1832 de obştea evreilor spanioli generalului Pavel Kiseleff, preşedintele plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, aflăm despre jurământul înjositor impus evreilor în această perioadă^[86].

În ce priveşte organizarea internă a obştii, în august 1832, autorităţile stabilesc ca toate pricinile dintre evrei să fie prezentate vornicului oraşului, iar pentru strângerea dărilor către stat să se aleagă, din doi în doi ani, câte doi îngrijitori din rândul evreilor spanioli şi doi din partea evreilor lehi, fiecare fiind răspunzător pentru breasla lui. Hahambaşii şi dascălii urmau să fie aleşi din rândul evreilor pământeni, iar neînţelegerile dintre membrii urmau să fie cercetate de îngrijitori^[87].

Despre situaţia lăcaşelor de cult evreieşti aflăm dintr-o jalbă adresată în 1835 de evreii bucureşteni, care aveau casă de rugăciune în zona Foişorului de Foc, domnitorului Alexandru Dimitre Ghica (1834-1842), în care protestează împotriva unui grefier de judecătorie care şi-a zidit o casă lipită de sinagogă, aducând „multă supărare” evreilor. Incidental, acesta a fost unul dintre cele patru lăcaşuri de cult desfiinţate în 1848, fiind considerate „cu totul netrebuincioase”^[88].

În toată această perioadă viaţa economică a evreilor continuă să se diversifice. Un meşteşug mai puţin obişnuit ne este semnalat în 1835, când suditul austriac Iancu Friedman se oferă să fabrice pentru domnitorul Alexandru Ghica… praf de puşcă. Ghica decide ca Departamentul din Lăuntru „să ia în băgare de seamă coprinderea acestei jelbi”^[89] (probabil şi la propriu şi la figurat).

Contribuţia evreilor la dezvoltarea vieţii industriale şi comerciale a Bucureştilor este remarcată şi de Constantin C. Giurescu, care menţionează faptul că aceasta „a fost favorizată şi de reţeaua de bănci care ia naştere în această vreme, asigurând creditul în condiţii mai bune decât înainte. Bancheri şi case mai mici de bancă au existat încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cităm astfel pe Solomon Halfon, de la care s-a păstrat o scrisoare cifrată adresată lui la 17 septembrie 1830 de căminarul Ştefan Hagi-Moscu, al cărui răsunător faliment, în 1838, după ce i se protestaseră câteva poliţe la Viena, a lovit pe mulţi bucureşteni ce-i încredinţaseră nu numai economiile lor, dar şi zestrea fetelor, banii copiilor minori şi, uneori, întreg capitalul; pe Manoah Hillel, al cărui contoar a ars în focul cel mare din 1847 şi care a donat, prin testament, importanta sa avere Universităţii din Bucureşti pentru burse şi premii. Aceşti bancheri dădeau bani cu împrumut, dar cu dobânzi ridicate; aveau şi relaţii cu casele din străinătate, trăgând asupra lor poliţe şi onorând pe ale acelora”^[90].

Cât de importantă era activitatea lui Hillel Manoah (ca de altfel şi a lui Solomon Halfon) ne-o demonstrează mai multe documente ale epocii, care relevă faptul că, spre deosebire de cazurile anterioare, în care domnitorii au luat bani cu împrumut de la zarafii evrei, de această dată avem de-a face cu împrumuri acordate statului însuşi. Astfel, pe lângă cartea domnească emisă de Grigorie al IV-lea Ghica în 1827, prin care se adevereşte că zaraful Hillel Manoah şi fratele său Israel au fost scutiţi de plata dărilor către Vistierie şi beneficiază de diferite privilegii, ca răsplată pentru serviciile aduse domniei^[91], s-a păstrat chiar lista de împrumuturi acordate Visteriei statului în 1836, din care aflăm că în perioada ianuarie – august zaraful a împrumutat statul cu 61.690 de galbeni şi 1.950.085 lei^[92]. Manoah este, în plus, şi furnizor al armatei, aşa cum rezultă din actul emis în acest sens de Ministerul de Război în 1837. Un an mai târziu îl găsim din nou gratificat pentru serviciile aduse Vistieriei printr-un decret semnat, de astă dată, de Alexandru Dimitrie Ghica. Chiar şi în vremea lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) statul beneficiază de ajutorul creditorului, după cum arată raportul Vistieriei către domnitor din 1843 despre înţelegerea făcută cu Manoah ca acesta să aducă monedă mică de argint de câte cinci şi trei creiţari în valoare de 10.000 de galbeni, necesară pentru o normală circulaţie monetară în Ţara Românească^[93].

Din 1836 avem statutele de funcţionare a Confreriei Sinagogii Meşteşugarilor Evrei, care după toate aparenţele exista de ceva vreme, fiind construită de către croitori. Când vechea sinagogă a fost dezafectată, s-a hotărât refacerea ei, în 1848-1850, în fundătura Mămulari^[94]. Inaugurată în 1852, reconstruită în 1910 de arhitecţii H. B. Iancovici şi Iulius Gruenfeld, renovată în 1935, restaurată în 1945 şi 1978^[95], astăzi sinagoga se numeşte Templul Unirea Sfântă şi adăposteşte Muzeul Comunităţii Evreieşti.

O scrisoare de mulţumire adresată de obştea evreilor spanioli şi leşi, în 1838, domnitorului Alexandru Ghica, pentru grija părintească pe care o poartă întregului popor, inclusiv evreilor, stă mărturie bunelor relaţii ale obştei cu domnia. În răspuns, Ghica îşi arată preocuparea pentru dezvoltarea comerţului şi „cinstirea ce are asupra celor ce cultivează un aşa însemnător izvor de obştesc folos”^[96].

Despre viaţa evreilor bucureşteni în această perioadă aflăm dintr-o scrisoare din 1841 a doctorului Iuliu Barasch, care tocmai căpătase dreptul de a emite reţete medicale şi care ceva mai târziu, în 1845, este confirmat, printr-un act domnesc emis de Gheorghe Bibescu, în funcţia de medic al judeţului Dolj. Aflăm astfel că în oraş sunt puţini evrei, „poate în totul vreo 2.000-2.500 suflete”, alcătuiţi „din două elemente eterogene”: „evrei poloni, care şi-au păstrat şi aci, ca pretutindene, costumul lor naţional, afară doară de câteva mici modificări. Cei mai mulţi din ei sunt profesionişti, dar care stau încă pe o treaptă prea joasă de cultură; bogaţi nu găseşti între ei decât puţini sau mai deloc” şi „aşa numiţii frănci sau spanioli, [care] se poartă după portul ţării, adică munteneşte, şi vorbesc între sine un dialect spaniolo-castilian, care este desigur acum mai mult sau mai puţin corupt în gura lor. Ei nu se pot înţelege cu creştinii şi cu evreii polonezi, decât numai în limba română. […] Interesul pentru partea intelectuală şi mai ales pentru progres în sânul iudaismului este încă aci, din nenorocire, o terra incognita. […] nimene nu are aci cunoştiinţă despre un ziar evreiesc. […] Poziţia publicului creştin faţă cu cel evreiesc este destul de suportabilă. Cât priveşte partea materială, evreii trăiesc aci îndestul de bine; ei nu plătesc dări de fel şi se pot îndeletnici în toată libertatea cu tot felul de industrii şi profesii”^[97].

În ceea ce priveşte viaţa comunitară, îndeplinind rezoluţia pusă de domnitorul Gheorghe Bibescu pe jalba celor 267 de evrei lehi şi luând în considerare proiectul înaintat de evrei şi Regulamentul din 1832, în 1843 se alcătuieşte un nou Regulament de organizare şi funcţionare a Obştei Evreilor Pământeni din Bucureşti, precizându-se că obştea evreiască este subordonată Vorniciei Capitalei; conducerea trebuie să se aleagă din doi în doi ani de către reprezentanţii aleşi ai sinagogilor şi ai caselor de rugăciune, iar starostele, hahamul, împreună cu ceilalţi şase aleşi şi confirmaţi de Ministerul din Lăuntru trebuie să se îngrijească de buna funcţionare a aşezămintelor evreieşti, să cerceteze pricinile ivite între evrei şi să răspundă de aplicarea tuturor prevederilor fiscale şi administrative ale autorităţii de stat privind evreii^[98].

O preocupare majoră a evreilor bucureşteni în această perioadă este educaţia copiilor lor. La 1843 funcţionează deja în oraş 13 şcoli confesionale evreieşti, cu 13 învăţători şi 232 de elevi. (Câţiva ani mai târziu, la 18 iulie 1857, sunt înregistrate în Bucureşti 6 şcoli particulare cu 126 de elevi evrei, şi una publică, cu 310 elevi evrei^[99].)

Şi construcţia sinagogilor ia avânt. În 1845 preşedintele comunităţii evreilor spanioli din Bucureşti, Iancu Cohen, îl informează pe Barbu Ştirbei, şeful Departamentului din Lăuntru, despre intenţia comunităţii de a-şi ridica o nouă sinagogă în Mahalaua Popescului şi îl invită să patroneze noul lăcaş, templul mic spaniol, numit Sinagoga Păcii^[100], Cahal Kadoş Şalom sau Cahal Cicu. Sinagoga a fost construită în strada Banul Mărăcine, fosta stradă Spaniolă, în 1846, şi demolată în 1987.

În 1846, Stărostia Obştei Evreilor lehi iniţiază şi ea un proiect similar, cerând Vorniciei oraşului aprobarea pentru cumpărarea unui teren în mahalaua Sf. Vineri în vederea construirii unui spital, a unei şcoli, a unei case pentru haham şi a unei sinagogi. Vornicia recomandă aprobarea solicitării, pentru că şi ei „au dreptul a face orice pentru folosul obştesc”. Construcţia Singogii Mari Poloneze începe în decembrie 1846 pe str. Saul (mai apoi Dr. Schachmann, azi Clucerul Udricani), la colţul cu str. Sinagogii (azi Vasile Adamache), în Mahalaua Popescului, după planul fraţilor Israil Herş şi Aşer Ancel, şi în antrepriza lui Anschel Hirscher, dar este întreruptă de câteva ori: mai întâi de o jalbă a locuitorilor creştini din mahalalele Sf. Vineri şi Udricani care cer să nu se aprobe evreilor construirea unui spital şi a unei sinagogi în mahalaua lor, în urma căreia Vornicia hotărăşte oprirea lucrărilor de construcţie până va decide domnitorul cum să se soluţioneze conflictul. Gheorghe Bibescu aprobă, în aprilie 1847, construirea sinagogii şi a şcolii, dar nu şi a spitalului. Ulterior, Departamentul din Lăuntru aprobă ca arhitectul statului să controleze rezistenţa construcţiei noii sinagogi, întrucât în ea urmau să intre cel puţin două mii de enoriaşi, şi solicită Vorniciei oraşului organizarea imediată a alegerilor conducătorilor obştei, pentru ca să se hotărască împreună cu ei orânduielile noii sinagogi şi numărul havrelor şi al caselor de rugăciuni ce urmează a fi desfiinţate^[101]. Sinagoga este reparată între 1865-1867, apoi în 1903 arhitectul D’Alfonce de St. Omer îi dă o nouă înfăţişare, iar în 1909 este extinsă pe baza planurilor arhitectului Petre Antonescu. În 1913-1915 este electrificată şi remobilată, iar în 1926 şi 1930 se construiesc două corpuri suplimentare de clădire. În 1931-1932 este renovată, în 1936 Gershon Horowitz pictează plafonul iar în 1980 este restaurată^[102]. Declarată monument istoric, astăzi sinagoga adăposteşte Muzeul Holocaustului al FCER.  

Tot în 1847 se înfiinţează şi prima breaslă profesională, stărostia croitorilor evrei din capitală, pentru cercetarea şi împăcarea pricinilor dintre membri şi a celor ce se pot ivi cu clientela croitorilor, fixând condiţiile de funcţionare şi obligaţiile membrilor^[103].

Conform deciziei luate în 1847, în 1848 Vornicia oraşului Bucureşti comunică Departamentului din Lăuntru lista sinagogilor care vor continua să funcţioneze (respectiv cea din mahalaua Sf. Vineri, cea a lui Moise Zissu, cea a lui Leibu din Mahalaua Popescului, cea a patentatorilor şi cea de pe Podul Caliţei^[104]) şi a celor socotite „de prisos”, care urmează a fi închise. Faptul că listele au fost întocmite de comun acord cu starostii Obştei Evreilor Lehi Pământeni nu previne apariţia problemelor. Evreii prusaci solicită Consulatului lor să intervină la forurile competente ca să nu li se închidă sinagoga, care există în Bucureşti din vechime, şi să se aprobe efectuarea unor reparaţii strict necesare, iar evreii austrieci cer acelaşi lucru Agenţiei Consulare Austriece, pentru sinagoga din mahalaua Stelii, şi ea veche de 50 de ani. Ambele solicitări se lovesc însă de orgoliul autorităţilor, care le consideră a fi „necuviincioase” şi, în loc să le găsească o rezolvare, recomandă Secretariatului Statului să intervină la consulatele de care aparţin respectivii evrei pentru a fi opriţi a mai face astfel de solicitări. Şi totuşi, în mod neaşteptat, numai patru luni şi jumătate mai târziu ministrul „celor din afară”, I. Voinescu, informează printr-o adresă pe ministrul „celor din lăuntru” despre o cerere a evreilor sudiţi ai Prusiei, care doresc a avea o sinagogă proprie, propunând aprobarea cererii, pentru că „nu ar fi de cuviinţă a să strămtora nimeni în exercisiul religiei sale”^[105].

În tot acest timp viaţa economică a evreilor bucureşteni continuă să se diversifice. Aşa de pildă, în 1848, un întreprinzător original, Solomon Rosenthal, anunţă Poliţia Capitalei că a înfiinţat o cursă de trăsuri, care circulă între Bucureşti şi moşia de la Băneasa a domnitorului Gheorghe Bibescu^[106]. Tot în 1848, se înfiinţează şi Banca Marmorosch Blank, care timp de 100 de ani va fi una din cele mai importante şi redutabile bănci româneşti^[107].

Dar nu numai la economia ţării contribuie evreii ci şi la îmbunătăţirea situaţiei ei politice. Astfel, între multe alte dovezi privind ajutorul dat de evrei Revoluţiei de la 1848 avem şi scrisoarea de recomandare dată de medicul evreu Louis Mandl, agent secret al Franţei în Muntenia, delegatului revoluţionarilor, Ion Ghica, către ambasadorul Franţei în Turcia, generalul Aupick, în vederea acordării unui sprijin delegatului român în demersul de contracarare a acţiunii guvernului ţarist de împiedicare a măsurilor de reformare a regimului politic în Ţara Românească. De altfel, în Decretul din 14 iulie 1848 al Guvernului Provizoriu de numire a Sfatului Orăşenesc Bucureşti, printre membrii recomandaţi se află şi Hillel B. Manoah. Numele lui apare şi printre semnatarii procesului verbal al adunării notabilităţilor Ţării Româneşti din 10/22 august 1848, care şi-au exprimat încrederea faţă de conţinutul discursului lui Suleiman Paşa şi au recunoscut Locotenenţa Domnească instalată în locul Guvernului Provizoriu^[108].

La rândul lui, pictorul C. D. Rosenthal este împuternicit printr-o adresă a Ministerului Treburilor din Lăuntru către Sfatul Orăşenesc să se ocupe de ridicarea unui arc de triumf în Capitală în onoarea comisarilor Înaltei Porţi care urmau să sosească. Drept urmare a acţiunilor sale revoluţionare, Locotenenţa Domnească a Ţării Româneşti îi acordă cetăţenia^[109].

Davicion Bally, redactor al ziarului „Pruncul Român”, contribuie şi el, împreună cu soţia lui, cu bani, la Revoluţia din 1848. La rândul lui, Bernhard Joseph Popper lansează, în acelaşi „Prunc Român”, un apel către populaţia evreiască din capitală pentru a sprijini Revoluţia. Chiar şi oamenii simpli participă la efortul comun, după posibilităţi: în lista întocmită de autorităţi cu numele membrilor Gărzii Naţionale, constituită în timpul revoluţiei din 1848, sunt menţionati şi Ianche cojocaru, Ghenhăr croitoriu, Fredel starostea sudiţilor, Vais sau Vasile botezat, Iancu ovreiu, Haim croitoriu, Moisi ovreiu şi Freiţ croitoru. Şi asta cu toate că guvernul revoluţionar îngreunase viaţa comunitară prin desfiinţarea gabelei, care făcuse imposibilă strângerea de fonduri pentru acoperirea cheltuielilor obşteşti^[110].

După 1848, viaţa evreilor bucureşteni ia o nouă întorsătură. În 1849, la recomandarea Consulatului Rus şi a Agenţiei Austriece, autorităţile aprobă cererea evreilor lehi de supuşenie rusească şi austriacă de a avea dreptul să-şi aleagă starosti şi epitropi proprii, separaţi de pământeni, dispunând însă ca ei să conlucreze cu pământenii la cercetarea socotelilor şi alcătuirea bugetului, la stabilirea gabelei ş.a.^[111].

Şi viaţa culturală evreiască bucureşteană începe să înflorească. În 1852 se înfiinţează, la iniţiativa lui Iuliu Barasch, prima şcoală israelită cu predare în limba română. Tot Barasch este cel care iniţiază, în 1857, gazeta bilingvă „Israelitul român”^[112]. În acelaşi an se întemeiază „Comunitatea Cultului Israelit”, sub conducerea lui Isac Leib Weimberg, epitropul obştei evreieşti, reformator religios moderat care urmăreşte modernizarea religioasă a evreilor. „Comunitatea” are scopul declarat de a construi un Templu Coral în Bucureşti, pe care de altfel îl şi începe în anul respectiv, piatra de temelie fiind pusă la 21 iulie.

La sfârşitul lui 1858, un grup de sefarzi înfiinţează o societate de ajutor reciproc care dă împrumuturi nu cu dobândă ci cu gaj. Societatea va deveni funcţională un an mai târziu sub numele de „Fraterna”, sub conducerea lui A. Focşăneanu, iar în 1863 îşi va construi o casă de rugăciune, înlocuită în 1887 cu un templu^[113].

Tot în 1858, pe str. Sticlari, pe locul unei sinagogi „austriece” menţionată încă din 1831, filantropul Azriel Gaster şi soţia sa Ethel construiesc o sinagogă nouă, care le poartă numele. Sinagoga va fi consolidată de arhitectul Adrian Schwartz şi decorată de Gershon Horowitz în 1937, şi demolată de comunişti în 1987. Doi ani mai târziu, în 1860, se înfiinţează Societatea „Voinţa” a evreilor din zona Calea Moşilor – Piaţa Romană, care în 1878 va construi pe str. Sălcuţei (actualul Bd. Dacia nr. 140) o sinagogă şi o şcoală. Sub numele Societatea, Templul şi Şcoala „Voinţa” societatea va fi reorganizată la 6 septembrie 1893, pentru clădirea şi întreţinerea Şcolii primare mixte israelito-române şi a altor instituţii culturale şi filantropice din raionul Moşilor, dar va căpăta personalitate juridică abia în 1926. Sinagoga şi şcoala vor fi demolate după 1990 pentru a face loc clădirii Poştei Române. De altfel, în 1861 existau în Bucureşti 33 de sinagogi, majoritatea lăcaşuri de cult funcţionând în case particulare^[114].

În vara anului 1862 Iuliu Barasch fondează Societatea de cultură israelită, prima societate literară evreiască, ce susţine, între altele, iniţiativa lui Isac Leib Weimberg de modernizare religioasă şi de ridicare a unui Templu Coral în Bucureşti.

În 1864, în zona Căii Văcăreşti este semnalată construcţia Sinagogii Malbim, pe locul unei case de rugăciune de la 1848. Sinagoga, construită de rabinul Meyer Leib Malbim, un mare savant dar, în acelaşi timp, adept al unui tradiţionalism strict şi adversar declarat al modernizării, ceea ce a dus la expulzarea sa în acelaşi an, a fost refăcută în 1904 şi 1912, modernizată în 1928, reparată în 1944, 1955 şi 1977 şi demolată în 1987^[115].

Atunci când, în 1865, Alexandru Ioan Cuza concesionează, printr-un decret domnesc, unui grup de bancheri englezi, francezi şi austrieci, dreptul de a înfiinţa Banca României, societate anonimă cu un capital iniţial de 25 milioane lei (care va funcţiona practic din 1866 ca sucursală a Imperial Ottoman Bank of Constantinople şi care se va numi ulterior Bank of Romania Limited), între fondatori îl găsim şi pe Iacob Löbel^[116], cumnatul lui Jacob Marmorosch.

În 1866, breasla croitorilor evrei îşi construieşte pe str. Olteni nr. 72 o nouă casă de rugăciune, care va fi refăcută în 1885 şi transformată în 1898 în Templul Unirea Fraternă a croitorilor de confecţii de gata. Reparată în 1925, devastată de legionari în ianuarie 1941 şi refăcută din nou după război, sinagoga este demolată în 1987^[117].

Tot în 1866 se finalizează şi construcţia în stil neo-maur a Templului Coral, la ridicarea căruia contribuie financiar, între mulţi alţii, acelaşi Iacob Löbel, dar şi Mihail Kogălniceanu, şi se pregăteşte inaugurarea edificiului. Din păcate însă acesta este anul când încep marile probleme legate de refuzul autorităţilor de a acorda naturalizarea evreilor români^[118]. Clădirea Templului Coral este devastată în cursul manifestărilor antisemite determinate de vizita la Bucureşti, la 20 iunie, a lui Adolphe Cremieux, preşedintele Alianţei Israelite Universale, care solicită în termeni neechivoci Adunării Constituante să renunţe la restricţiile puse în calea naturalizării evreilor^[119]. Refăcută, între altele, cu sprijinul financiar al casei regale, sinagoga este în sfârşit inaugurată în iulie 1867, devenind centrul vieţii religioase evreieşti bucureştene. Imobilul este renovat în 1932 şi extins cu o aripă nouă în 1933. Scuturat de cutremurul din 1940 şi devastat în timpul rebeliunii legionare, Templul este refăcut în 1945. Este mai apoi reparat din nou după cutremurul din 1977 şi în zilele acestea.

În 1870, pe un loc cumpărat cu trei ani înainte de societatea „Muntele Sinai”, pe strada Şelari, este amenajată Sinagoga Rusă. Anterior aici funcţionase, încă din 1806, o casă de rugăciuni a breslei ceaprazarilor, care arsese în 1847 şi se mutase temporar într-un spaţiu improvizat din Hanul Golescu. Noul imobil al sinagogii se va construi însă abia în 1904, după planurile lui St. Omer. Se va numi Lumina Nouă (Or Kudosh) şi va fi mărită în 1917, restaurată în 1948 şi demolată, ca şi alte sinagogi, în 1987^[120]. 

Anul 1877 îl aduce in Bucureşti pe Avram Goldfaden, fondatorul primei trupe de teatru idiş din lume, care dă primele 12 reprezentaţii teatrale în idiş, la Teatrul Jitniţa. Trei ani mai târziu, în 1880, la reprezentaţia cu piesa Învierea morţilor, susţinută în acelaşi loc, între spectatorii săi se află Titu Maiorescu cu familia^[121].

Anii ’80 ai secolului al XIX-lea văd pe de o parte naşterea, în capitală (dar şi în alte oraşe) a unor societăţi sioniste, preocupate cu emigrarea ca soluţie la problemele cu care se confruntă populaţia evreiască, cum este cazul Societăţii „Fiicele Sionului” (1883; primul ziar sionist din Bucureşti avea să apară abia în 1899^[122]), şi pe de altă parte ascensiunea unor remarcabile personalităţi evreieşti cu contribuţii majore la studiul limbii, culturii şi istoriei române (în 1883 Moses Gaster conferenţiază la Atheneu despre „Apocrifele în literatura română”, în 1884 se infiinţează Societatea literară şi de cultură iudaică „Maimonide”, iar în 1886 Moses Schwatzfeld iniţiază Societatea istorică „Iuliu Barasch”, menită să adune materiale despre istoria evreilor din România. Moses Gaster va fi ulterior expulzat de autorităţi, alături de o altă personalitate, Lazăr Şăineanu, din cauza luptei lor pentru emancipare).

O nouă sinagogă, „Eizik Ilie”, ridicată la 1890 pe str. Vânători, după planurile arhitectului C. Savary, va avea aceeaşi soartă, fiind demolată în 1987. Tot în 1890 se înfiinţează Asociaţia Generală a Evreilor Pământeni (născuţi în ţară şi cu serviciul militar satisfăcut) condusă de doctorul A. Vianu (tatăl lui Tudor Vianu). Notabil, pe de altă parte, este că la întrunirea organizată în 1893 la Sala Lieblich din str. Negru Vodă pentru a protesta împotriva restricţiilor impuse evreilor prin noua lege a instrucţiunii publice participă C. Mille, A. Bacalbaşa, G. Costaforu, V. G. Morţun^[123].

Anul 1895 e marcat de apariţia mai multor şcoli israelito-române (Calea Moşilor, str. Sevastopol) dar şi de donaţia de 20.000 lei făcută Universităţii din Bucureşti de Solomon Halfon. În 1898 sunt înregistrate trei şcoli de băieţi evrei şi una de fete, iar la 1900 o nouă şcoală de fete, „Instrucţiunea”, apare pe str. Eliade. În acelaşi an mai multe organizaţii evreieşti înfiinţează Policlinica „Ajutorul” deschisă pacienţilor de orice religie, care se va ocupa şi de vânzătorii ambulanţi, iar în 1902 se inaugurează Şcoala profesională de fete „Filip şi Raşela Focşăneanu”. În 1903 existau deja 16 şcoli evreieşti: 7 şcoli primare de băieţi, 4 de fete, un gimnaziu, o şcoală comercială, şcoli de meserii (între care şi cunoscuta „Ciocanul”)^[124]. Tot în 1903 se ridică pe locul unei case de rugăciuni de la 1850, pe str. Măcin, după planurile lui A. I. Rosenstein, sinagoga Craiover Ruf (Spilman), reparată în 1955 şi demolată în 1987.

În 1908 se construieşte încă o sinagogă ce va fi devastată de legionari în 1941 şi dărâmată de comunişti în 1987, „Unirea Sfântă”, a tâmplarilor, pe str. Emigrantului (între Antim şi Sf. Apostoli). Tot acum se ridică şi capela Cimitirului Evreiesc Filantropia, după planurile lui Leonida Negrescu (Schwartz). O altă sinagogă cu aceeaşi soartă, „Caritatea”, este inaugurată pe str. Legislatorului în 1909. (Nu numai sinagogi construiesc evreii: în 1897 fraţii Itic şi Iosif Serafim sunt angajaţi să refacă pictura Bisericii Popa Hierea, mai târziu zisă Biserica Sfinţilor sau Biserica Sibilelor^[125]).

La sfârşitul anului 1910 se înfiinţează Uniunea Evreilor Pământeni, care urmăreşte obţinerea cetăţeniei române pentru toţi evreii din ţară, ceea ce se va întâmpla abia în 1923, când îşi va schimba numele în Uniunea Evreilor Români. După război, în 1919, se înfiinţează clubul sportiv „Macabi” dar şi Comunitatea Israelită din Bucureşti, iar în 1923 Societatea teatrală „Teatrul nostru” condusă de I. Peltz. În 1930 este creat Partidul Evreiesc din Vechiul Regat iar în 1935, Victor Brauner deschide prima expoziţie de pictură surrealistă din România, la Sala Mozart. Tot în 1935 Societatea „Credinţa”, înfiinţată în 1926, construieşte, după planurile arhitectului Mihai Doliner, pe str. V. Toneanu, templul Hevra Emuna, care include un azil şi o cantină, pentru elevii săraci ai şcolii „Ciocanul”, aflată în apropiere, iar în 1936 se ridică Spitalul Elias, proprietate a Fundaţiei „Menachem Elias”, administrată de Academia Română, legatar al averii lui Jacques Elias, donată în acest scop^[126], al doilea spital evreiesc după Caritas, înfiinţat la începutul secolului. În 21-23 ianuarie 1941 în Bucureşti are loc rebeliunea legionară, în cursul căreia sunt jefuite, incendiate, devastate magazine, sinagogi şi locuinţe evreieşti şi sunt torturaţi şi ucişi cu bestialitate peste 100 de oameni. În perioada 1938-1944 evreii sunt supuşi legislaţiei antisemite care îi scoate practic în afara societăţii, lăsându-i fără mijloace de trai, educaţie, proprietăţi…^[127]

După război, mulţi dintre oamenii de afaceri evrei sunt arestaţi politic (fraţii Max şi Sever Herdan în iunie 1948, Max Auschnitt, care finanţase în 1935 construcţia Palatului Prefecturii Poliţiei, în octombrie 1948 etc.)

În perioada comunistă evreii sunt trecuţi la categoria „alte minorităţi” şi sunt vânduţi contra unor sume variabile de bani în străinătate (în principal statului Israel, pe baza mai multor acorduri secrete, dar prin extindere au fost nevoiţi să plătească şi mulţi din cei care au plecat în SUA, Germania etc.)^[128].

În 1975 în Bucureşti sunt înregistraţi 5.000 de evrei, cu 2 temple şi 14 sinagogi^[129]. Doar 2 ani mai târziu, în 1977, mai sunt numai 3.000 de mozaici cu 13 sinagogi şi temple^[130]. În 1987 sunt dărâmate Templul Spaniol Mic, sinagogile Malbim, Zissu, Reshit Dath, Craiover Ruf, Friedman, Baron M. de Hirsch etc.

Astăzi, evreii constituie una din cele 20 de minorităţi naţionale recunoscute de statul român, având un deputat propriu în Parlament (Dr. Aurel Vainer). Din cei 69.885 de evrei, reprezentând 10,9% din populaţie, care trăiau în Bucureşti în 1930, astăzi mai sunt sub 4.000, care au la dispoziţie 6 sinagogi, din care numai două funcţionează religios (Templul Coral din str. Sf. Vineri, momentan în reparaţii şi ca atare înlocuit temporar cu Sinagoga Mare, unde se organizează serviciul religios până la redarea în funcţiune a Templului, şi Ieshua Tova din Piaţa Amzei).

Totuşi, în ciuda dimensiunilor sale reduse, comunitatea evreilor bucureşteni (CEB) este extrem de vie şi activă. Condusă de un tânăr şi energic regizor şi actor, Erwin Simsensohn, beneficiind de o editură foarte apreciată (Hasefer), de un ziar cu recunoaştere internaţională (Realitatea Evreiască), de un Centru pentru Studierea Istoriei Evreilor din România cu propriul său Buletin, dar şi de un post de radio prin internet (Radio Shalom Romania), precum şi de multe alte structuri comunitare aparţinând FCER şi Joint, CEB organizează pentru membrii de toate vârstele atât activităţi educative (seminarii, conferinţe, mese rotunde, cursuri) cât şi recreative (petreceri, excursii, participări la întruniri internaţionale), păstrând vie tradiţia evreiască.

Autor dr Felicia Waldman

Foto: NMP

^[1]. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România,

vol. 1, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Republica Socialistă România, Centrul de documentare, Bucureşti, 1986, p. 30-31, 34.

^[2]. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, op. cit., p. 276.

^[3]. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 42, 47.

^[4]. Scrisoare trimisă de Ecaterina, soţia lui Mihnea Turcitul, surorii sale, Marioara Adorno, la 22 aprilie 1587, cf. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. 2, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Republica Socialistă România, Centrul de documentare, Bucureşti, 1988, p. 194-195.

^[5]. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 64.

^[6]. Toma Kendi către trimisul imperial Mihai Szekely, idem, p. 68.

^[7]. Scrisoarea franciscanului Eustachio Fontana către cardinalul Cinzio Aldobrandini referitoare la situaţia din Ţara Românească şi la relaţiile voievodului cu Imperiul Otoman, idem, p. 70-71.

^[8]. Raportul Marelui Cancelar Giovanni Battista Ballrino către Doge, cf. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit.,

221. 220-221.

^[9]. Vezi http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_04.html

^[10]. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 96.

^[11]. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 214.

^[12]. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 107.

^[13]. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 219.

^[14]. Demetriu Cantemiru, Descrierea Moldaviei, Tipografia Curţii, Bucuresci, 1875, p. 129.

^[15]. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 226.

^[16]. M. A. Halevy, Comunităţile evreilor din Iaşi şi Bucureşti până la 1821, Institutul de Istorie Evreo-Română, Bucureşti, 1931.

^[17]. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 226.

^[18]. Conform lui George Potra (în Istoricul hanurilor bucureştene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1985), ar fi vorba de strada Lipscani de astăzi.

^[19]. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 3.

^[20]. În realitate, din Condica Visteriei reiese că evreii din Bucureşti şi Focşani plăteau împreună un haraciu de 150 de ughi pe an.

^[21]. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, op. cit., p. 271. La p. 358 Giurescu îi aminteşte şi numele de „Mahalaua Popescului”.

^[22]. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., Studiu introductiv, p. XL, p. 4-6, 9.

^[23]. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 128, 129.

^[24]. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 233.

^[25]. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 131.

^[26]. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 234.

^[27]. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. 2, partea a II-a, Bucureşti, 1990, p. 524.

^[28]. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 22-23.

^[29]. Dr. Iosif Camil, “Un istoric. Comunitatea evreilor din Bucureşti, dela înfiinţare şi până azi”, în Almanahul evreesc, 5704 (1943-1944), p. 206.

^[30]. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., Studiu introductiv, p. XXXI. Spielmann menţionează că regimul fiscal al străinilor în Ţara Românească era totuşi mai avantajos decât în Moldova, pentru că spre deosebire de breslele moldovene, incluse în categoria generală a birnicilor, cele muntene erau sub autoritatea directă a Cămării domneşti.

^[31]. Idem, p. 32.

^[32]. Idem, p. 33.

^[33]. Idem, Studiu introductiv, p. XL-XLI , p. 60-61.

^[34]. Idem, p. 45, 59.

^[35]. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, op. cit., p. 271.

^[36]. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 173.

^[37]. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 534-535.

zvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 175-176.

Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 54-55.

^[40]. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, op. cit., p. 358.

^[41]. I. G. Cohen în cuvântarea ţinută la bicentenarul comunităţii sefarde din 1930, citat de Mihai Spielmann în Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 23, nota 4.

^[42]. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 23, nota 4.

^[43]. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., Studiu introductiv, p. LV.

^[44]. Idem, p. 10, 52, 133-134.

^[45]. Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, Ediţia Municipiului Bucureşti, Bucureşti, 1939, p. 183.

^[46]. Paul Cernovodeanu, “Regimul evreilor sub fanarioţi (1711-1821)”, în Evreii în societatea şi conştiinţa istorică românească, CSIER, Bucureşti, 2003, p. 70.

^[47]. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 180.

^[48]. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, op. cit., p. 271.

^[49]. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., Studiu introductiv, p. LVIII.

^[50]. Paul Cernovodeanu, “Regimul evreilor sub fanarioţi (1711-1821)”, op. cit., p. 69.

^[51]. M. A. Halevy, “Comunitatea din Bucureşti în epoca fanarioţilor (1716-1821)”, în Sinai, vol.III, Bucureşti, 1931 p. 99-100.

^[52]. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, op. cit., p. 98-99.

^[53]. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 237-238. 

^[54]. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, 20 septembrie 1459 – 3 decembrie 1989, Compania, Bucureşti, 2007, p. 116.

^[55]. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 250.

^[56]. Idem, p. 44, 250, 258-259, 261, 309-310, 281-282.

^[57]. Idem, p. 382-383, 383, nota 2, 454-455.

^[58]. Idem, p. 389.

^[59]. Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, op. cit., p. 206.

^[60]. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 404, 426.

^[61]. Idem, p. 410, 434-435.

^[62]. Idem, p. 445, 458.

^[63]. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op.cit., p. 137.

^[64]. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 464-466, 467-468.

^[65]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/1, Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 285, 287.

^[66]. Idem, p. 307.

^[67]. Idem, p. 291, 308.

^[68]. Idem, p. 312, 345, 356.

^[69]. Idem, p. 535, nota 1.

^[70]. Dr. Iosif Camil, “Un istoric. Comunitatea evreilor din Bucureşti, dela înfiinţare şi până azi”, art. cit., p. 207.

^[71]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit., p. 362. Interdicţia se va regăsi şi în legislaţia antisemită din perioada celui de-al Doilea Război Mondial din cu totul alte pricini şi în cu totul alte scopuri.

^[72]. Idem, p. 363.

^[73]. Idem, p. 395-396.

^[74]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/2, Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 88.

^[75]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/1, op. cit., p. 419.

^[76]. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 168, 388.

^[77]. Francois Recordon, Lettres sur la Valachie, Lecointe et Durey, Paris, 1821, p. 76-79.

^[78]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/1, op. cit., p. 427.

^[79]. Idem, p. 462.

^[80]. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, op. cit., p. 272.

^[81]. Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, op. cit., p. 207, 240.

^[82]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/1, op. cit., p. 478.

^[83]. Idem, p. 534.

^[84]. Idem, p. 535, nota 2.

^[85]. Dr. Iosif Camil, “Un istoric. Comunitatea evreilor din Bucureşti, dela înfiinţare şi până azi”, art. cit., p. 207.

^[86]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/2, op. cit., p. 62.

^[87]. Idem, p. 34.

^[88]. Idem, p. 86.

^[89]. Idem, p. 89.

^[90]. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, op. cit., p. 168-169.

^[91]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/1, op. cit., p. 548.

^[92]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/2, op. cit., p. 131. Pe listă îl găsim şi pe Solomon Halfon, cu 2.860 de galbeni şi 90.090 lei.

^[93]. Idem, p. 147, 174, 300-301.

^[94]. Idem, p. 109.

^[95]. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 240.

^[96]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/2, op. cit., p. 150-151.

^[97]. Idem, p. 260, 261-262, 383.

^[98]. Idem, p. 297-300.

^[99]. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 220, 260.

^[100]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/2, op. cit., p. 401-402.

^[101]. Idem, p. 426-428, 431, 446, 450-451.

^[102]. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 232.

^[103]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/2, op. cit., p. 452-454.

^[104]. Dr. Iosif Camil, “Un istoric. Comunitatea evreilor din Bucureşti, dela înfiinţare şi până azi”, op. cit., p. 207.

^[105]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/2, op. cit., p. 459-460, 462, 466-467, 470-471, 507.

^[106]. Idem, p. 479.

^[107].  Banca Marmorosch Blank a funcţionat între anii 1848-1951. Alte bănci evreieşti au fost Banca Berkovitz 1922-1945, Banca Bernstein Leo S.A.R. Bucureşti 1947-1948, Banca Friedman, Iuster & Comp, S.A.R., Bucureşti, 1933-1940, Banca Haim et Comp, S.I.N.C., 1931-1947, Banca Levy S.A.R., 1944-1949, Banca S. Mayer şi Fii, 1937-1948 (vezi http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/Pdf-uri/DJAN-uri/DMBAN_fonduri_si_colectii_date_in_cercetare.pdf, accesat la 30 august 2011).

^[108]. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. III/2, op. cit., p. 491-492, 497.

^[109]. Idem, p. 498, 502.

^[110]. Idem, p. 503-505, 505-506, 509, 511.

^[111]. Idem, p. 513-514.

^[112]. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 260.

^[113]. Idem, p. 261, 262.

^[114]. Idem, p. 261, 271, 274.

^[115]. Idem, p. 284.

^[116]. Idem, p. 293.

^[117]. Idem, p. 294.

^[118]. Mai multe în Carol Iancu, Evreii din România, de la excludere la emancipare (1866-1919), Hasefer, Bucureşti, 2009.

^[119]. www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_19.html, accesat 1 octombrie 2011.

^[120]. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 309.

^[121]. Idem, p. 355.

^[122]. Idem, p. 421.

^[123]. Idem, p. 386, 396.

^[124]. Idem, p. 418, 425, 433, 436.

^[125]. Idem, p. 84, 453, 461.

^[126]. Idem, p. 461, 493, 509, 572.

^[127]. Mai multe în Lya Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România, 1940-1944, Hasefer, Bucureşti, 2001.

^[128]. Mai multe în cartea lui Radu Ioanid Răscumpărarea evreilor, istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel, Polirom, Bucureşti, 2005.

^[129]. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 722, 737.

^[130]. Idem, p. 742.