(Iosif Hechter, pseudonim Victor Mincu, 1907 Brăila – 1945 Bucureşti)

Jurnalist, romancier și dramaturg. Face studii de drept și fi lozofi e la București și este descoperit ca jurnalist de Nae Ionescu, care-l aduce la revista Cuvântul. Debutează literar din 1932, dar ceea ce îl face cunoscut este scandalul din jurul prefeţei scrise de Nae Ionescu pentru romanul De două mii de ani (1934). Moartea sa timpurie, în plină ascensiune literară și forţă creatoare îl pune pentru o perioadă într-un con de umbră, dar reeditarea jurnalului său, în 1995, îl va repune în valoare. Relaţia sa controversată cu Nae Ionescu este readusă recent în discuţie de studiul Martei Petreu Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Polirom, 2009).

Dar tinereţea lui Sebastian este marcată de iubirea pentru actriţa Leny Caler, ale cărei memorii ne aduc o imagine nouă:

Ne-am văzut, după prima noastră întâlnire, foarte des, mereu. Eram amândoi cam de aceeași vârstă și ne-am legat cu o tandră prietenie, în care intra, în mare măsură, admiraţie și apreciere reciprocă. Eu îi citeam cu fervoare articolele, nuvelele, romanele, tot ce scria, eram îndrăgostită de scrisul lui, iar el venea la toate piesele în care jucam. Cum scria și cronică dramatică, vedea toate spectacolele bucureștene, iar când ne întâlneam – ceea ce se întâmpla aproape zilnic – comentam cu pasiune activitatea noastră, ne lăudam, dar ne și criticam pe toate tonurile. De multe ori seara se termina printr-o violentă ceartă în care juram că n-o să ne mai vedem niciodată! Dar, seara următoare mă aștepta la ieșirea din teatru și ne împăcam, bine.nţeles, până la viitoarea controversă.

Sebastian vorbea cu aprindere despre teatru, era, de altfel, subiectul nostru preferat, pe care eu, ca orice actor, îl puteam discuta ore întregi. Dar tonul, modul în care Mihai vorbea despre teatru, mă irita, mă scotea din sărite și prilejuia una din frecventele noastre certuri. Eu îmi adoram meseria, trăiam pentru și prin teatru, iar Sebastian avea un mod batjocoritor, ironic, de a vorbi despre genul teatral, despre literatura dramatică, numind teatrul un „gen minor al artei”.

Într-o seară – cât de bine îmi amintesc de acea seară! – ne-am întâlnit, ca de obicei, după spectacol, la bodega „Mircea”, bodegă frecventată mai ales de actori, pentru că era una dintre puţinele deschise până noaptea târziu. În acea seară, remarcile lui, ironia ușor dispreţuitoare cu care vorbea despre piese, despre teatru, m-au înfuriat mai mult decât oricând și, neputându-mă stăpâni, l-am provocat:

– Dacă este chiar atât de simplu să scrii piese, dacă a scrie teatru este, după părerea ta, treaba cea mai ușoară, apucă-te și scrie și tu una, să vedem dacă reușești, dacă ești în stare!

La care mi-a răspuns prompt:

– Pariezi cu mine că, în mai puţin de o lună, .ţi aduc o piesă? O piesă în trei acte gata?

– Să te văd – i-am răspuns. Dar nu cred!

– Pariezi cu mine?

– Sigur că pariez.

Ne-am despărţit. Eu, mulţumită și convinsă că Sebastian va pierde pariul. El, zâmbind ironic – cât mă înfuria acest zâmbet al lui! – mi-a repetat la plecare: “Într-o lună .ţi aduc piesa!”

O bucată de vreme n-am mai auzit nimic despre el. Preocupată cum eram cu teatrul, cu repetiţiile, cu viaţa mea plină, bogată, deatunci, am și uitat de pariul făcut cu Sebastian. De altfel, luasem toată povestea cu piesa, cu pariul, drept o glumă copilărească. După o lună de zile, mă cheamă Mihai la telefon și-mi spune: „Ai pierdut pariul! Piesa mea este gata, când vin să ţi-o citesc?”

Continuam să cred că glumește, că vrea să mă necăjească. Mă întrebam cum putea cineva, care n-a scris niciodată piese de teatru, să scrie într-o lună o piesă?! A doua zi, însă, spre uimirea mea, îl văd venind cu manuscrisul la subsuoară. Eu tot credeam într-o farsă. Mihai a pus manuscrisul pe masă, privindu-mă cu un ușor zâmbet și a început să citească. Lectura piesei m-a entuziasmat, m-a cucerit, începând chiar de la titlu: Jocul de-a vacanţa. Era în titlul acesta și fericire și nostalgie. Desigur, piesa nu avea o perfectă construcţie dramatică, ultimul act mi se părea atunci că nu e încă realizat, dar piesa era scrisă cu o delicată sensibilitate, personajele desenate cu precizie, ideea nouă și fermecătoare, iar dialogul plin de poezie și umor era încântător. Sebastian dovedea de la început că are un real, autentic talent de autor dramatic, pe care l-a dăruit din plin în piesele pe care le-a scris mai târziu.