(Bucureşti, 1926 – Bucureşti, 2010)

Pianist, profesor, compozitor, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Începând cu anul 1946 Dan Mizrahi a susţinut numeroase recitaluri şi concerte în calitate de solist al filarmonicilor din ţară, interpretând concerte de Bach, Mozart, Beethoven, Ceaikovsky, Prokofiev şi Gershwin. A efectuat turnee în Italia, S.U.A şi Israel. Promotor al muzicii lui Gershwin, a prezentat în primă audiţie publicului românesc, întreaga opera pianistică a compozitorului american, iar în 2002 Casa de discuri “Electrecord” a editat un dublu CD “Gershwin” în interpretarea sa.

Ca profesor, a fost membru fondator al primei şcoli medii de muzică din ţară (azi Liceul Dinu Lipatti din Bucureşti), a fost profesor la Şcoala Populară de Artă (1960-1999) şi profesor universitar asociat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti (2000). A scris în special muzică vocală (lieduri, romanţe, muzică uşoară, coruri), mare parte din lucrările sale fiind înregistrate de Radiodifuziunea Română. A primit pentru activitatea sa numeroase premii şi distincţii. A scris o carte biografică, intitulată Aşa a fost…, apărută la Editura Hasefer în toamna anului 2005, reeditată în 2009.

Despre amintirile Bucureştiului său sefard ne-a vorbit într-un interviu din 2005: “Bunicul din partea tatălui, Avram Mizrahy s-a născut în 1864, se pare, la Varna [Bulgaria] şi a venit de mic copil la Bucureşti. Cred că avea o soră, Mazal [în ebraică: “noroc”]. Bunicul avea o mică prăvălie de ceasornice pe strada Carol. Prăvălia era mică, dar firma era mare, vizibilă de la distanţă: “A. Mizrahy – casă fondată în 1884”! Bunica, Lucia Sarah Mizrahy [născută Rubinstein], s-a născut în 1873, la Bucureşti. Am cunoscut un frate al bunicii, Moritz Rubinstein şi o soră a ei, Rosa Olivenbaum [născută Rubinstein], care trăiau în anii 1930.

Bunicii Mizrahy aveau “casele” pe strada Banu Mărăcine, [fosta stradă Spaniolă]. Bunicul vorbea încă ladino, dar la ei în casă s-a vorbit mereu româneşte, fără accente străine, fără inflexiuni măcar. Toţi cei cinci copii ai lui: (…) vorbeau cursiv şi literar româna. În aceste “case” a copilărit tatăl meu împreună cu cei doi fraţi şi două surori. Ambele surori ale tatei au locuit pe strada Banu Mărăcine, în loturi vecine, iar curtea era comună. Bunica a murit în 1935, bunicul în 1940, şi amândoi sunt înmormântaţi la cimitirul Belu [Giurgiului] spaniol din Bucureşti. (…)

De sărbători, îl însoţeam pe tata uneori la [Templul] “Cahal Grande”. Era un spectacol. O clădire monumentală, cu podea şi stâlpi de marmură, cu candelabre fastuoase şi o orgă ale cărei sunete mă magnetizau. La “Templul Mare” se cântau melodii tradiţionale. Josef Rosensteck, maestru de cor al Operei Române, era concomitent organist şi dirijor al corului templului spaniol din Bucureşti. Cantor principal era Alberto della Pergola, un cântăreţ italian angajat de comunitatea evreilor spanioli din Bucureşti. Slujbele la “Cahal Grande” deveneau adevărate spectacole muzicale, impresionante. “Maestrul de ceremonii” pe vremea aceea era marele rabin Sabetay Djaen, de origine argentinian, adus şi el special pentru acest post pe care-l ocupa cu multă prestanţă.

Atunci când s-a apropiat majoratul meu religios, Bar Mitzva, tatăl meu a ţinut să respecte tradiţia şi în consecinţă a programat această “confirmare” la templul spaniol. Pentru aceasta, mi-a angajat din timp un profesor de ebraică (pe nume Cohen), care preda Tanahul la şcoala comunităţii evreilor spanioli, situată pe str. Negru Vodă. Domnul Cohen, un bărbat destul de tânăr, punctual şi corect, venea seara la lecţii. Eu eram întotdeauna obosit după o zi de şcoală, lecţii şi joacă… Totuşi m-am supus, şi la împlinirea vârstei de 13 ani ceremonia a avut loc, eu fiind urcat pe altarul templului, citind diferite rugăciuni pe limba ebraică, apoi un discurs (pregătit de rabin) pe româneşte, în care mă angajam în faţa rabinului să respect credinţa şi preceptele cărţilor sfinte. Au urmat felicitări, s-a servit şampanie şi pişcoturi în camera de protocol. Fericit şi uşurat, am plecat acasă să-mi schimb hainele şi m-am dus direct la cinema.”

(Interviu Centropa, mai 2005, reporter Anca Ciuciu) A. T.