(Bucureşti, 1809 – Ierusalim, 1884)

Bancher, filantrop, fruntaş al comunităţii evreieşti sefarde din Bucureşti. Davicion Bally provenea dintr-o străveche familie de bancheri, venită din Imperiul Otoman. Străbunicul său, zaraful Çelebi Mendes Bally (Celebi Menteș Bally), ajutase la venirea la domnie, în 1716, a lui Nicolae Mavrocordat, care drept răsplată l-a adus cu el în Bucureşti şi l-a numit mare sfetnic, scutindu-l de dări, pe el şi pe urmaşii lui. De numele lui Celebi Menteș Bally se leagă și recunoaşterea oficială a comunităţii sefarde din Bucureşti, în 1730, așa cum menționam anterior. Bunicul lui Davicion, Isaac, a fost și el, la rândul lui, sfetnic al unor domnitori fanarioţi, în special al lui Nicolae Mavrogheni.

După moartea tatălui său, Davicion a fost nevoit să se ocupe de afacerea familiei ca angrosist de mărfuri în Bucureşti şi să renunţe, ca urmare, la studii (ceea nu nu l-a împiedicat să rămână toată viaţa un autodidact şi să înveţe limbi precum greaca, germana, franceza, italiana, spaniola, ebraica şi rusa). În 1823 a fondat o bancă şi s-a remarcat prin iniţiativele comerciale, dar şi prin actele de patriotism (a adus pe propria sa cheltuială o trupă italiană pentru a da reprezentaţii la teatrul naţional din Bucureşti dar și echipamente şi instructori pentru organizarea corpului de pompieri al oraşului) şi loialitate (a fost casier onorific al Agiei timp de zece ani, din 1836). A fost unul dintre susţinătorii revoluţiei din 1848, adăpostind şi salvând prin intervenţiile sale pe conducătorii revoluţiei. A rămas în corespondenţă în special cu C.A. Rosetti.

A luat atitudine publică, susţinându-şi adeziunea la idealurile revoluţiei prin scrisori publicate în Pruncul Român sau Românul, dar şi apărându-şi coreligionarii în cazul unor agitaţii antisemite, cum a fost cea provocată de publicarea broşurii “Praştia” (1858), când a obţinut oprirea vânzării şi confiscarea exemplarelor din librării. În afaceri a pierdut din cauza unor asociaţi datorită cărora a trebuit să îşi vândă chiar casa de pe strada care îi purta numele (strada Davicion, in zona mahalalei Sf. Vineri) pentru a acoperi datoriile, iar ce-i mai rămăsese din avere a pierdut pe la 1855 din cauza unei garanţii date unor greci care luaseră în antrepriză pavarea Căii Mogoşoaiei [Victoriei]. În comunitate s-a bucurat de un larg respect, fiind curator (Gabai) al Templului Cahal Grande [Sinagoga Mare Spaniolă] şi membru în Comitetul Reprezentanţilor Congregaţiunii Spaniole. Din 1863 a fost efor al şcolii de băieţi a comunităţii israeliţilor spanioli, unde a făcut o serie de reforme, precum introducerea studiului muzicii cu concursul renumitului Benedetto Franchetti, ceea ce a dus la formarea unui cor care avea să cânte în Cahal Grande.

Fiul său, Isaac Davicion Bally (1842-1922), i-a urmat idealurile, ca secretar al Comitetului Reprezentanţilor Congregaţiunii Spaniole, profesor, traducător, scriitor5 şi director al şcolii de fete “Lea şi Nissim Halfon”, dar şi secretar al Societăţii Istorice “Iuliu Barasch”, infiinţată în 1886 chiar în casa lui6.

În ciuda meritelor lor, nici Davicion Avram Bally, nici fiul său nu au obţinut cetăţenia română, pe care şi-au dorit-o mereu, aşa cum se vede şi din ultima scrisoare a lui Davicion către C.A. Rosetti (10 aprilie 1884, Ierusalim):

Prea iubite frate C.A. Rosetti,

Când această scrisoare va ajunge în mâinile tale, mă voi afla demult în locaşul veşniciei. Îţi recomand pe fiul meu Isaac David Bally. Este singura moştenire ce-i pot lăsa.

Pentru toate câte am făcut pentru ţara şi partida libertăţii şi frăţiei eram în drept să mă aştept a primi recunoaşterea titlului de cetăţean ce mi s-a dat de Pruncul Român la 1848.

Fă, te rog, ca ceea ce tatăl n-a avut fericirea să dobândească în viaţă-i, să se acorde fiului şi să nu fie considerat ca străin în România, unde şi străbunii lui au văzut lumina zilei.

Este ultima rugăminte şi supărare ce îţi dau în aceasta lume trecătoare şi plină de deşertăciuni.

Prea stimabilei tale soţii respectuoasele mele complimente.

Atotputernicul să-ţi acorde ani îndelungaţi puterea şi liniştea minţii, spre a lucra spre înflorirea patriei pentru ca dulcea Românie să fie întotdeauna fericită şi glorioasă, pentru dreptate şi virtute şi toţii fiii ei să se iubească ca fraţii şi să nu se asuprească unii pe alţii.

Primeşte… scumpe prietene, ultima strângere de mână.

Davicion Bally