(București, 1795/7 – București, 1862)

Bancher, negustor, filantrop, finanțator al domnitorilor, dar și al trezoreriilor Principatelor Valahiei și Moldovei, iar după 1859 al statului român. Cunoscut și ca Manoach Hillel, Eliezer Hillel Behor Manoach a fost unul din primii mari creditori sefarzi otomani stabiliți in București (până atunci marii zarafi împrumutau banii de la distanță, de la Constantinopole). Provenit dintr-o familie de negustori și bancheri cu legături financiare în marile capitale europene, a fost conducătorul Comunității sefarde din București și a întreținut bune relații cu autoritățile, ceea ce i-a permis să apere chiar și interesele comunității ashkenaze. Cât de importantă era activitatea lui Hillel ne-o demonstrează mai multe documente ale epocii, care relevă faptul că, spre deosebire de cazurile anterioare, în care domnitorii au luat bani cu împrumut de la zarafii evrei, de această dată avem de-a face cu împrumuri acordate statului însuși.

Astfel, pe lângă cartea domnească emisă de Grigorie al IV-lea Ghica în 1827, prin care se adeverește că zaraful Hillel Manoach și fratele său Israel au fost scutiți de plata dărilor către Visterie și beneficiază de diferite privilegii, ca răsplată pentru serviciile aduse domniei21, s-a păstrat chiar lista de împrumuturi acordate Visteriei statului în 1832, din care aflăm că Manoach a dat sfatului țării 132.000 lei22 și în 1836, din care aflăm că în perioada ianuarie – august zaraful a împrumutat statul cu 61.690 de galbeni și 1.950.085 lei.

(Pe listă îl găsim și pe Solomon Halfon, cu 2.860 de galbeni și 90.090 lei). Hillel Manoach este, în plus, și furnizor al armatei, așa cum rezultă din actul emis în acest sens de Ministerul de Război în 1837. În extrasul din bilanțul Visteriei pe anul 1837, Hillel Manoach figurează cu împrumuturi acordate însumând 968.000 lei. Un an mai târziu îl găsim din nou gratificat pentru serviciile aduse visteriei printr-un decret semnat, de astă dată, de Alexandru Dimitrie Ghica. Chiar și în vremea lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) statul beneficiază de ajutorul creditorului, după cum arată raportul Visteriei către domnitor din 1843 despre înțelegerea făcută cu Hillel Manoach ca acesta să aducă monedă mică de argint de câte cinci și trei creițari în valoare de 10.000 de galbeni, necesară pentru o normală circulație monetară în Țara Românească. Practic, Hillel Manoach este cel mai important creditor al statului în perioada 1825-1850, și chiar și mai târziu, atât în Țara Românească, cât și în Moldova (știm, de pildă, că în 1854, în timpul invaziei ruse, după fuga domnitorului Grigore Ghica la Viena, Hillel Manoach acorda Visteriei Moldovei un împrumut de 2.400.000 de lei). După prăbușirea zărăfiilor lui Meitani și Moscu, Hillel Manoach devine, în fapt, bancherul oficial al visteriei, dar și bancherul personal al domnului (de la care evident că nu și-a recuperat niciodată întreaga datorie). Mai mult, după 1848, când încep să fie întreprinse

diverse demersuri pentru crearea unei bănci naționale de emisiune și scont, între semnatarii numeroaselor apeluri adresate domnitorilor în acest scop îl gasim pe Hillel Manoach, ca și pe Iosef Halfon, în 1857, și respectiv pe reprezentanții băncilor Halfon, Hillel și Elias, în 1872). Deși aceste proiecte (între care s-a numărat și transformarea, în 1865, a sucursalelor din București (deschisă în noiembrie 1861 în hanul lui Manoach din Piața Sf. Gheorghe) și Galați (deschisă în decembrie 1856) ale Băncii Otomane de la Constantinopole în Banca României, care a deținut pentru scurt timp dreptul de emisiune, la inițiativa mai multor finanțiști din țară, printre care și Iacob Loebel, cumnatul lui Iacob Marmorosch, numit primul director al băncii, în consiliul de administrație al căreia a fost cooptat și Abraham Halfon) au eșuat, ele au pregătit calea pentru nașterea Băncii Naționale a României, înființată la 1880, între fondatori numărându-se, așa cum menționam anterior, și Emanuel Hillel Manoach, fiul lui Hillel Manoach.

Ca toți marii zarafi, Hillel Manoach făcea și negustorie, fiind unul din primii posesori ai unor case de import și export. Dar nu numai la economia țării a contribuit Hillel Manoach, ci și la îmbunătățirea situației ei politice. Astfel, după Revolutia de la 1848, în Decretul din 14 iulie 1848 al Guvernului Provizoriu de numire a Sfatului Orășenesc București, printre membrii recomandați îl găsim şi pe Hillel B. Manoach. Numele lui apare și printre semnatarii procesului verbal al adunării notabilităților Țării Românești din 10/22 august 1848 care și-au exprimat încrederea față de conținutul discursului lui Suleiman Pașa și au recunoscut Locotenența Domnească instalată în locul Guvernului Provizoriu26. Iar atunci când a fost arestat sub presupunerea că ar fi ajutat pe revoluționari (ceea ce nu era departe de adevăr), în ajutorul lui a sărit nimeni altul decât ginerele lui, Iosef Halfon, care i-a plătit cauțiunea până la achitarea de orice acuzații.

Iată ce-i scria din București Prințul Barbu Știrbei, Domnul Valahiei, Prințului Grigore Ghica, Domnul Moldovei, la 6/18 iunie 1850:

Dragă Prințe,

Tocmai am fost anunțat oficial de către Alteța Sa Marele Vizir că Majestatea Sa Sultanul l-a autorizat pe Excelența Sa Fuad Effendi să accepte darul pe care Principatele i l-au oferit la plecare, în semn de recunoștință și aducere aminte.

Fuad Effendi mi-a scris personal pentru a-mi împărtăși că l-a însărcinat pe bancherul său de la București, dl. Hillel Manoach, să primească și să îi transmită acest dar, precum și pe cel destinat secretarilor săi, Acest bancher pare să fi primit aceași misiune și pentru Moldova și, neputând să meargă personal la Iași, și-a propus să trimită în locul său un delegat, care va fi înarmat cu scrisorile necesare.

Primiți, dragă Prințe, expresia reînnoită a sentimentelor mele cele mai afectuoase și devotate.

Nu întâmplător, în 1853 Manoach a fost decorat de Împăratul Austriei cu Crucea de aur a serviciului credincios, după ce anterior primise medalia de aur a ordinului Vladimir de la Împăratul Rusiei și ordinul Nisan-Iftihar de la sultan.

Hillel Manoach a fost, de asemenea, un mecena cultural. A finanțat, între altele, publicarea de cărți, încă din tinerețe. Se păstrează un exemplar al cărții rabinului Haim Palaggi, Semichah Le Chaim (response), publicată la Salonic, în 1826, care, așa cum este indicat pe copertă, a aparținut lui Eliezer Hillel Behor Manoach, fiindu-i dăruit de autor în semn de recunoștință pentru sprijinul acordat. Continuitatea interesului lui Manoach pentru cultură este confirmată de Abraham Galante, care ne spune în cartea sa Istoria evreilor din Turcia că în 1840 Hillel Manoach l-a ajutat pe Abraham Palaggi să adune o mare sumă de bani care i-a permis publicarea unei părți însemnate din manuscrisele tatălui său, Rabinul Haim Palaggi.

Cei doi fii ai lui Hillel Manoach, Emanuel și Isaac, au înființat, după dispariția tatălui lor, o fundație care a instituit fondul Hillel, primul de acest fel acordat vreodată Universității din București, început în 1869 cu 100.000 lei aur dar ajuns în 1893 la 270.000 lei aur iar în 1927 la 448.000 lei. Din acest fond, Universitatea a dat premii, dar și burse. Între laureați s-au numărat personalități importante, precum Lazăr Șăineanu, care în 1887 a primit 5.000 de lei aur, ceea ce i-a permis să plece 2 ani la studii în Franța (la Paris, la Sorbona și la College de France) și Germania (la Leipzig), unde și-a luat doctoratul în filologie cu o teză de folclor comparat, dar și Pompiliu Eliade, care în perioada 1892–1895 s-a aflat în capitala Franței, la Ecole Normale Superieure, ca bursier Hillel, Nicolae Vaschide, care a primit premiul pentru lucrarea sa de licență în filosofie despre senzațiile vizuale în 1894, Simion Sanielevici, care a primit o bursă pentru a-și continua studiile de matematică la Paris în 1903 și Nicolae Cartojan, care a fost premiat pentru un studiu de istorie literară elaborat în perioada studenției în cadrul seminarului lui Ion Bianu, în 1910. Însuși Camil Petrescu a primit bursa Hillel între 1914-1919. Au mai beneficiat Mihail Canciulescu, doctor în medicină la Craiova (1904), Victor Valcovici, profesor universitar de mecanică la Iași și Timișoara (1906), medicul Victor Gomoiu (1910), Titu Vasiliu, doctor în medicină la București, (1913), Titu Dinu, poet, dialectolog, filolog, folclorist și clascist, stins din viață prematur, la 31 ani, elev preferat al lui Ovid Densușianu, care s-a bucurat și de aprecierea lui Perpessicius, Dragoș Protopopescu, anglist la București (1915), dar și clujenii Radu Codreanu (1926) și Aristide Gradinescu (1934) și mulți alții.