(1899, Bucureşti – 1980, Bucureşti)

Scriitor al Căii Văcărești. Se identifi că cu destinul și personajele acestei lumi (primind de multe ori scrisori cu adresa… I. Peltz, Calea Văcărești), tranformând o dramă personală în roman, ca o formă de exorcizare a suferinţei. Subiectul e prezentat într-un moment istoric oportun, suscită interes, dar are în plus valoarea de reconstituire sentimentală a unui loc iubit. Peltz are o intensă activitate publicistică, conferinţe și publică numeroase cărţi ale căror personaje se inspiră din mahalaua evreiască.

O interesantă evocare face în 1979 regretatul reporter Marius Mircu (1909-2008) asupra traseului sentimental și a adreselor care l-au însoţit pe scriitor de-a lungul vieţii sale în București.

[…] Nu întâmplător l-am căutat pe I. Peltz la sinagogă, la o anumită sinagogă. E una la c.ţiva pași de Calea Văcărești (nici nu se putea altfel), pe strada Mămulari (în trecut avea intrarea prin Fundătura Sticlari), strivită între cele două temple impozante: unul alături (Fraterna19) altul peste drum (Unirea Sfântă20 — actualul mu zeu evreiesc) într-un cartier cu multe si nagogi arătoase.

Sinagoga Avram Berl Zissu21 (fondată în 1865, eu doi ani înainte de Templul Coral) este, se spune, cea mai veche sina gogă ortodoxă din București (se are în vedere clădirea, pentru că sinagogi au fost și mai înainte).

În fiecare dimineaţă de sâmbătă – de aproape șaptezeci de ani – și la fi ecare sărbătoare îl găsești acolo, în primul șir de bănci, cu tales și sidur [șalul și cartea de rugăciune], pe I. Peltz. Vine în mod regulat de când, la unspre zece ani, a început să spună Kadiș [rugăciunea pentru morţi] după mama sa și n-a lipsit decât când a fost prea serios bolnav ori a avut, cum spu ne, un cunoscut „accident biografi c”. Altădată sinagoga era plină, arhiplină, ceea ce nu mai e cazul în anii din urmă; dar I. Peltz vine mai departe și își propune să vină încă multă vreme.

– …Câtă vreme va rezista… sinagoga!

[…] I. Peltz este strâns legat de fostul car tier evreiesc — Calea Văcărești, acolo și-a trăit viaţa. Despre el nu se poate spune că-i un om umblat. Este unul din puţinii scriitori care se poate lăuda că n-a tre cut decât o singură dată graniţa: în 1930, la Viena, împreună cu soţia, vreme de două săptămâni. Din ghetou nimerise în plină civilizaţie. Prea a fost fascinat: muzica – opera mai ales – muzeele. Îl scosese brutal din lumea lui. L-a încântat, dar n-a suportat. Deatunci nu și-a mai părăsit atmosfera de-acasă, să n-o piardă, să nu-l piardă. E drept, în urmă cu c.ţiva ani a ţinut nespus să viziteze Ţara Sfântă, și nu numai pentru ca să i se înmâneze premiul „Iacob Groper”; dar medicii l-au oprit categoric.

Desigur, a călătorit prin ţară (dar, Doamne ferește, nu de dragul de a călători, ci doar ca să ţină conferinţe!). A călătorit mult. Foarte mult. Dar cele mai de seamă călătorii le-a făcut în jurul propriei persoane (căci despre asta e vorba în lucrările sale) și în jurul cartierului său, a poposit în toate ungherele cartierului.

În anul 1971, când am lucrat la evocarea vieţii sale (din care o parte a apărut în numărul 249 al Revistei Cultului Mozaic), am refăcut, împreună cu scriitorul, traseul pe care I. Peltz l-a efectuat o viaţă întreagă, locuinţele pe care le-a ocupat succesiv. Am avut ce umbla!

S-a născut în strada Sfi nţilor. La un an a locuit pe strada Udricani. Pe urmă în strada Zaverei (prin strada Labirint). La zece ani locuia pe Calea Văcărești, aproape de strada Nerva Traian, în plin cartier Dudești. Când i-a murit mama, locuia în strada Traian numărul 19 (ală turi de locuinţa sa din ultimii ani, numărul 21):

— Aici, la etajul casei din fundul curţii— mi-a arătat scriitorul — s-a consumat întreaga dramă din romanul Calea Văcărești!

Am urcat numai eu scările, I. Peltz a refuzat să mă însoţească, singurul loc unde nu m-a însoţit.

— Nu suport. Acolo am văzut murindu-mi mama!

Pe urmă, timp de cîteva luni a locuit în Hanul de pe strada Nerva Traian 99; în Campoduci numărul 15.

— Nici aici n-am stat mult: tata s-a recăsătorit, iar eu am fost trimis înapoi în strada Traian 19, la unchiul meu. Atunci, ca să mai uit de necazuri și de greutăţi, am debutat în gazetărie: corector la revista politică Îndrumarea, pe care apoi am și redactat-o.

Când a intrat ca funcţionar la inginerul Porn, s-a mutat, singur, la începutul stră zii Bravilor. Când s-a însurat, în 1921, a locuit în strada Bravilor 21, unde a scris Fantoșe vopsite și Viaţa cu haz și fără a numitului Stan; și tot acolo i s-a născut prima fată, Tia (pictoriţa). După care a avut iluzia că poate avansa mai spre centru: s-a mutat iar în strada Traian, dar spre sfârșitul ei, aproape de Foișorul de foc. Ca să scape de obsesia carti erului evreiesc, a îndrăznit apoi mai de parte, pe bulevardul Pake.

— Acolo l-am găzduit o vreme pe Panait Istrati.

Era prea mult, centrul nu i-a priit, se simţea ca peștele pe

uscat; s-a retras nu departe, pe strada Mecet.

— Aici mi s-a născut a doua fată, Lea (profesoara).

A revenit în cele din urmă în cartierul său, la epopeea care îl aștepta. În strada Jigniţei numărul 16, în curtea teatrului Jigniţa, la etaj (cu balconul spre scenă), a defi nitivat prima parte din romanul Calea Văcărești. În Calea Văcărești colţ cu Apele Minerale a scris Foc în Hanul cu Tei. C.ţiva ani a locuit pe strada Aurora colţ cu Calea Văcărești. În 1935 și-a cum părat casa din strada Traian 21, ultimul domiciliu: aici a scris cele mai multe din cărţile sale, aici continuă și azi să scrie.

Dar cu aceasta peregrinările sale prin București nu s-au sfârșit: în 1942 regi mul fascist l-a evacuat și s-a mutat pe Calea Văcărești, aproape de uzinele Lemaître. Nevoit să iasă din cartierul evreiesc, s-a adăpostit o vreme tocmai pe șo seaua Bonaparte, unde a fost bombardat. A revenit în Calea Văcărești colţ cu Apele Minerale, unde a scris Horoscop și Amor încuiat. Și încă nu s-au terminat atunci rătăcirile, de vreme ce de trei ori i s-a devastat avutul (cărţile, manuscrisele), iar scriitorul a fost izolat – ironie a soartei! – la închisoarea… Văcărești.

Ca un meteor a apărut în viaţa lite rară Calea Văcărești, dar n-a avut aceeași soartă, efemeră, dimpotrivă; romanul s-a impus, a prins rădăcini, e tot atât de viu azi, după o jumătate de secol.

Scris defi nitiv în 1928, după ce pagini răzleţe au apărut în reviste (de pildă Șantier), iar primele capitole au fost pu blicate, spre verificarea autorului, în re vista Viaţa Românească, abia în 1933 a prezentat întreg manuscrisul la editura Cultura naţională. Secretarul editurii, scriitorul Isaiia Răcăciuni, entuziasmat, n-a mai așteptat să se înapoieze din concediu directorul, profesorul Al. Rosetti: a plecat la el, la Câmpulung-Muscel, lo cul său de baștină. I-a citit cîteva pagini. Impresionat, profesorul a acceptat să asculte, în câteva ședinţe, întregul ma nuscris. Cartea a apărut în același an.

Nu sunt rare evenimentele în literatura română. Acesta a fost unul. A fost ca o izbucnire: zeci, sute de recenzii, confe rinţe, simpozioane, procese literare, dez bateri pasionante în cafenelele literare și în ceainăriile evreiești, prelegeri la Uni versitate. Toate publicaţiile, toţi croni carii literari – de la E. Lovinescu la G. Călinescu, de la N. D. Cocea la Perpessicius, de la Tudor Vianu la Pompiliu Constantinescu – i-au consacrat cronici superlative. Calea Văcărești (romanul, dar și cartierul) a devenit o modă, ghetoul bucureștean ieșise din matca lui.

Trebuia să fi văzut atunci ce pelerinaj pe Calea Văcărești! La câţiva pași de centru, trei sferturi din populaţia  Capitalei nu-i cunoscuse existenţa! Îmi amintesc de un impresar care organiza săptămânal excursii în București, de vineri după-amiază până duminică seara, cu plecări din Suceava, din Iași, din Cluj, din Timișoara, 50 la sută reducere pe căile fe rate, pentru grupuri de câte o sută de persoane. Pe vagonul respectiv, o inscripţie mare: „Calea Văcărești”, cu caractere la tine și cu caractere ebraice… I. Peltz in trase deja în legendă…