(1895, Bucureşti – 1984, Ein Hod, Israel)

Pictor avangardist (unul dintre fondatorii dadaismului) și arhitect modernist. Se afi rmă la Paris, la Cabaret Voltaire în mișcarea de avangardă și reușește să conecteze Bucureștiul la cele mai moderne curente. Capitala este marcată de clădirile sale practice și de noile idei arhitecturale. Voia să plece în Palestina, iar asasinarea cumnatului său în timpul pogromului legionar din București (ianuarie 1941) îi întărește decizia de a pleca din ţară. Își continuă activitatea în Israel, unde în 1953 convinge guvernul să construiască colonia pentru artiști Ein Hod. Aici există un muzeu Marcel Iancu al dadaismului.

Conferinţa lui Eugen Relgis despre Marcel Iancu ţinută la Biblioteca, Muzeul și Arhiva istorică a Templului Coral din București în decembrie 193618 ne oferă o privire asupra impactului pe care îl are asupra contemporanilor noua sa viziune:

[…] Opera pictorului și arhitectului Marcel Iancu poate fi situată și .nţeleasă în cadrul acestor scurte consideraţiuni asupra artei moderniste. A avut un punct de plecare: dadaismul. Trebuie să spunem însă că, înainte de a porni pe această cale, a fost, între 1912 și 1915, elevul lui Iser. Când a plecat în Elveţia era deci pregătit: căci cine îl putea iniţia mai bine ca marele Iser în tainele culorilor și a luminii, cine îl putea .nvăţa că tehnica e tot atât de indispensabilă unui artist ca și unui fi zician sau chirurg? Dar o personalitate viguroasă se desparte tot deauna de maestrul ei, ca să se reali zeze apoi pe sine, să-și caute expresia ei personală. Astfel, Marcel Iancu a ajuns împreună cu poetul Tristan Tzara animatorul mișcării dadaiste, în plin război european. Desena, grava, .nsoţind neobosit cuvântul colaboratori lor de imaginile și compoziţiile sale. „Insurecţia dela Zurich”, proclamată la celebrul „Cabaret Voltaire”, n-a fost pentru Marcel Iancu un capriciu ju venil, ci un semnal de luptă continuată prin diverse capitale europene, paralel cu studiul arhitecturii și practica te nace a picturii. Când a revenit în ţară, prin 1923, avea un nume, un stindard – și totodată o pregătire ideologică care l-a pus în mod fi resc în fruntea ini ţiativelor de artă nouă. Căci Marcel Iancu n-a rămas la o formulă: dadais mul, punct de plecare, a fost absorbit, amplifi cat, prelungit de un mare bule vard sonor și policrom, cu blocurile sale de piatră și marmoră, de ciment și sticlă, de metal și reclame luminoase. Dadaistul a devenit cubist, pictorul a devenit și arhitect, adăugând la penel și planșă, articolul, manifestul, foaia volantă a propagandei entuziaste. Re vista „Contemporanul” a stăruit vreo zece ani în București (1923-1932) gra ţie energiei lui Marcel Iancu, care 1-a avut alături pe Ion Vinea, ca să nu pomenesc aci decât un nume. Alţii, mai competenţi vor arăta mai târziu că Marcel Iancu a pregătit, fără să-și pună ochelari doctorali, o întreagă pleiadă de artiști tineri care lucrează cu succes în pictură, sculptură și arhitectură. Repet, nu vreau să înșir nume – dar lista lor e impresionantă. Și cutez să spun că dacă Bucureștii au căpătat altă faţă decât acea a unui mare sat oriental, dacă urbanismul a început să devină și aci o realitate, aceasta se datorește în bună parte lui Marcel Iancu, arhitectul care a înălţat printre faţadele roase de lepra ornamentului inutil, primele clădiri cubiste, ce se disting și azi prin arta lor esenţială, originală, de cuburile și blocurile ieșite cu miile, ca din pământ, în iureșul uriașei transformări a Capitalei.

[…] Pictorul nostru e şi constructor, îşi aşterne gândul pe pânză – dar modelează şi materia, o toarnă în cofraje – şi iată că se înalţă casa omului, li niară, schematică, simplă ca găoacea puiului, ca spirala de calcar a melcului, însă plină de toate cuceririle tehnice, culturale, estetice. Astăzi, adăpost pentru privilegiaţii soartei, casa va cuprinde mâine, în blocuri mari cât pira midele faraonilor, şcoli şi muzee, clinici şi amfiteatre ale oamenilor elibe aţi, cari la rândul lor muncesc pentru izbăvirea tuturor semenilor.

Marcel Iancu e o conştiinţă construc tivă; ştie că arta e integrală şi că im pune artistului truda de a crea. Arta, chiar acea cubistă, nu poate fi considerată ca o plăcută trecere de vreme pentru diletanţi, nici ca o sperietoare pen tru paraziţii tradiţiei. Cubismul (poate că mâine se va numi altfel), este o expresie a năzuinţei de universalizare a artei care, în fond, trebue să fi e umană, accesibilă tuturora – dar nu în forme vulgare. În slujba acestei arte stăruie să lucreze pictorul şi arhitectul Marcel Iancu – a artei care în vechime avea un rost divin şi începe să coboare azi de pe înălţimile unde a fost izolată, spre văile unde freamătă viaţa miriadară a indivizilor liberi şi a popoarelor solidare sub semnul păcii, al binelui şi frumosului.