NICOLAE CAJAL
(București, 1919 – București, 2004)
Medic virusolog, academician, profesor universitar, politician, filantrop, Președinte al Federației Comunităților Evreiești din România.
Fiu al lui Marcu Cajal, unul din primii medici pediatri din România, Nicolae Cajal a absolvit Liceul Matei Basarab (1937) și Facultatea de Medicină din București (1946). Posesor al unui doctorat în virusologie (1958), a lucrat ca intern în laboratoarele de spital încă din 1944, apoi în laboratoarele catedrei de bacteriologie ale Facultății de Medicină din București, iar din 1945 și în cele ale catedrei de inframicrobiologie-virusologie. Discipol al acad. Ștefan Nicolau, întemeietorul școlii românești de virusologie (al cărui prenume l-a dat fiului său), Cajal a intrat de asemenea și în învățământ, parcurgând prin concurs toate treptele universitare, de la preparator la profesor (1966).
Contribuțiile sale au fost publicate în peste 400 de lucrări științifice, incluzând 15 cărți de autor și co-autor.
Ales membru corespondent al Academiei Române din 1963 și titular din 1990, a fost chiar vicepreședinte al acesteia între 1990-1994 și Președinte al Secției sale de Științe Medicale. A fost, de asemenea, Președinte al Fundației “M. H. Elias” (din 1992) (nu neapărat pentru că soția sa, Betina (Bibi) Cajal, era o descendentă a familiei Elias). Mai mult, Cajal și-a încercat mâna și în politică, fiind ales senator independent de București în prima legislatură de după 1989 (1990-1992). Dar funcția pentru care este și astăzi cel mai cunoscut a rămas cea de Președinte al Federației Comunităților Evreiești din România (FCER), pe care a ocupat-o între 1992-2004.
Nicolae Cajal a condus, de asemenea, numeroase instituții de învățământ și cercetare, fiind director al Institutului de Virusologie al Academiei Române timp de aproape 30 de ani (1967-1994). Pentru activitatea lui de predare și cercetare în domeniul virusologiei și pentru numeroasele servicii aduse dezvoltării medicinei în România și promovării medicinei românești în străinătate a primit titlul de Doctor Honors Causa al Universităților din Oradea, Cluj, Timișoara și Iași. A fost membru al Societății Regale de Medicină din Londra și al Academiei de Științe din New York, al Societății Internaționale de Patologie Comparată și al Societății Franceze de Microbiologie. A fost Președinte și director onorific al Departamentului de Științe Medicale al Centrului European pentru Comunicare Socială și Relații Interetnice, expert al Organizației Mondiale a Sănătății (din 1966), membru al Biroului Executiv al Comisiei Naționale UNESCO a României și Președinte al subsecției de științe a acesteia, Președinte al Colegiului Consultativ pentru cercetare aplicată și dezvolare din România și al multor altor instituții și organizații.
Călăuzit de motto-ul familiei “bucuria de a face bine celorlalți”, apreciat deopotrivă de foștii săi studenți (care i-au admirat, pe lângă talentul pedagogic, capacitatea de a-și păstra demnitatea într-o epocă bântuită de compromisuri), de colegii de breaslă, de coreligionari (care au văzut în el un adevărat lider spiritual și exemplu de omenie) și de politicienii cu care a venit în contact în dubla sa calitate, mai întâi de om politic și mai apoi de Președinte al FCER, la dispariția lui, în 2004, o mulțime de oameni au ținut să își arate recunoștința pentru tot ceea ce a însemnat și a făcut marele om, publicându-se numeroase articole. Republicăm, în continuare, două dintre aceste “amintiri”:
“Omul din fața mea este un amestec de calm, luciditate și energie. Foarte multă energie. Îmi propusesem o vizită protocolară. De genul celor care intră în categoria “un prim contact”. Când urcam scările cu noul meu prieten Dorel Dorian, mă gândeam chiar că nu va dura mai mult de un sfert de oră. În definitiv, ce puteam reprezenta eu pentru domnul profesor? Cel mult o cunoștință cu care “obligațiile de serviciu” și o oarecare politețe protocolară te fac să dialoghezi spunând lucruri cu caracter general. Așa o cer, în definitiv, regulile jocului. Este, însă, ceva absolut special în atmosferă. Omul acesta pare un vrăjitor pozitivist și mărturisesc că de puține ori mi-a fost dat să asist la o demonstrație în care logica, cultura și înțelepciunea pot fi combinate cu atâta măiestrie. E foarte bun, îmi spun în sinea mea, și mă simt ca un elev ignorant dominat de măreția unui maestru. Cum reușește să fie așa? mă întreb. Plec după două ore în care nu am spus mai nimic, cucerit definitiv de cuvintele și necuvintele interlocutorului meu. Vacarmul străzii mă readuce în cotidian.
Mai târziu, aveam să înțeleg că profesorul nu-mi făcuse nici o demonstrație. Pur și simplu așa e el. Cu cât am ajuns să îl cunosc mai bine, cu atât am descoperit un lucru rar, pe care numai cei aleși să poată cunoaște în amănunt anatomia sufletului omenesc îl posedă. Profesorul are o înțelegere infinită pentru oricine. În copilărie, am citit un basm italian despre un om care avea perspectiva unei vieți fără de moarte. Cu o singură condiție, să stea mereu în picioare. De fiecare dată când era nevoit să se așeze, timpul trecea pentru el cu o iuțeală uluitoare. Fiind rugat de cei din jur să îi ajute, omul și-a topit întregul capital de timp pentru ceilalți. Cât din viața profesorului Cajal a fost timp topit pentru ceilalți? Oare pe câți dintre noi i-a hrănit cu timpul său, cu marea lui înțelepciune, curățată de orice urmă de vanitate? Și ce dovadă mai mare de dragoste poate oferi cineva decât timp din timpul vieții sale? Timp oferit ca hrană.
Pentru toate acestea nu se poate mulțumi. E mult prea convențional.
Pentru toate acestea pot spune doar: Domnului profesor, cu dragoste…”
(Varujan Pambuccian, “Domnului profesor, cu dragoste,”
în Cajal 80, Caiet cultural 5, Realitatea Evreiască, 1999, pp. 49-50)
“Președintele Comunității noastre împlinește o vârstă la care Lev Nicolaevici Tolstoi putea să scrie în Jurnalul său că-i este dor de mama sa și să se trezească din somn strigând după ea. Îi amintesc acest strigăt de dor, straniu și târziu, fiindcă eu, de mic copil, țânc bucureștean, am cunoscut în familiile prietenilor mei, de la mamă la mamă, de la tată la tată, această expresie în momente grele, de boală și diagnostic: “L-am chemat pe Cajal să vadă copilu’!” Deși n-a fost nevoie ca părinții mei să-l cheme la noi pe Marcu Cajal și n-am fost consultat de acest doctor conjugat la mai mult ca perfectul, pot spune că, și la noi în casă, Cajal era un nume atoatebinefăcător. În fapt, de când mă știu pe lumea asta, cât de cât coerent, Cajal e una din întruchipările clasice, fie și din două silabe, ale competenței în această materie, mai cenușie decât se crede, a binefacerii, a însănătoșirii.
Îi urez Președintelui nostru ca, la o vârsta când asta nu se mai obișnuiește chiar printre oamenii sănătoși la minte, să-și amintească – în pace și stres, în liniște și angoasă, precum tuturor ne e dat – de tatăl său și în fiecare clipă să fie fericit că e un Cajal; iar nouă, celor din jurul său, ca la fiecare îngrijorare, și nu-s puține, ca și la orice bucurie, una, două, Baruh Hashem! să-l putem chema, mișcați de acest vers, de această melodie: “L-am sunat pe Cajal!”, “M-am văzut cu Cajal!”, “Am discutat cu Cajal!”. Să-i fie viața la fel de bine dispusă și gingașă, precum sună în ivrit vorba cu care se denumește telefonul: “țil-țul”.
Cui i se pare prea puțin, să recitească pe Petre Ispirescu, cel care l-a încântat și pe Gaster cu basmul sării în bucate.” [1]
La inițiativa fiicei sale Irina, în memoria lui Nicolae Cajal a fost creat un simpozion anual care îi poartă numele, ajuns astăzi la cea de-a IX-a ediție.[2]
[1]. Radu Cosașu, “Să fie fericit că e un Cajal!”, în Cajal 80, Caiet cultural 5, Realitatea Evreiască, 1999, p. 170
[2]. Surse: Peter Sragher, “Omul care nu știa să spună ‘nu’”, în Observator Cultural no.212, martie 2004, “Academicianul Nicolae Cajal, un reper al societății românești de ieri și de azi”, în Cotidianul, 1 aprilie 2014, http://www.cotidianul.ro/academicianul-nicolae-cajal-un-reper-al-societatii-romanesti-de-ieri-si-de-azi-235124/, “Zece ani de la trecerea în neființă a academicianului Nicolae Cajal”. în Realitatea Evreiască, no.422-423, 1-28 februarie 2014, http://romania-on-line.net/halloffame/CajalNicolae.htm, Costel Safirman, “Nicolae Cajal”, în YIVO Encycolpedia, http://www.yivoencyclopedia.org/article.aspx/Cajal_Nicolae, Nicolae Baltă, “Memories of Nicolae Cajal – An Emblematic Personality of the Romanian Academy of Medical Sciences”, în Clujul Medical, vol. 87, no.1, 2014, http://www.clujulmedical.umfcluj.ro/index.php/cjmed/article/view/249, Elena Solunca Moise, “Zece ani de la plecarea spre veșnicie a acad, Nicolae Cajal, inspirator de echilibru și înțelepciune”, în Curentul, 25 aprilie 2014, http://www.curentul.info/2014/index.php/2014040499322/Cultura/10-ani-de-la-plecarea-spre-vesnicie-a-acad-Nicolae-Cajal-Inspirator-de-echilibru-si-intelepciune.html, Nicolae Sarambei & Adi Cusin, “A Professional of Humanity: Nicolae Cajal”, în Romanian Panorama no.119-120, “Dublu recital Nicolae Cajal – Iosif Sava”, în Caiet cultural 1, Realitatea Evreiască, 1995.
