(Oscar Holzman;1907, Bucureşti -1968, Bucureşti)

Scriitor și ziarist, a colaborat la diverse ziare și reviste cu articole privind mișcarea culturală a vremii. A lucrat în perioada interbelică în redacţia ziarului Facla (între 1934-1937; director I. Vinea). A publicat lucrări fantastice originale (Omul și umbra lui, 1946) și a tradus numeroase lucrări printre care cele zece volume ale romanul Jean Cristophe de Romain Rolland.

Era vestit pentru calambururile sale (i se spunea și Oscar Calambur) și conversaţia sclipitoare, cântărind cu atenţie sunetele care intră în compoziţia cuvintelor sau iluminat de o intuiţie a momentului. Despre Noica spunea: El nu e ca noi. E Noi – ca. Iar când a apărut Spaţiul mioritic al lui Blaga, Lemnaru a protestat: Nu se poate! E greșit! Corect este Spaţiul mior-Iţic! Pentru că vine de la Mioriţa, nu-i așa?

Despre gazetăria de altădată, lucrurile mai puţin sclipitoare și boema redacţiei de la Facla afl ăm din reportajul Un post de câine, publicat după război (după un extras, cca 1943):

Lucram în 1936 la un mare hebdomadar, care aducea directorului său venituri considerabile. Redacţia însă, ca de obicei pe vremea aceea, rămânea neplătită cu lunile.

Trudeam zile și nopţi și apoi, la răstimpuri rare, primeam, ca cerșetorii, câţiva poli.

Într-o seară mi-am luat inima în dinţi, după ce am încercat să fac răsmeriţă în redacţie și m-am dus în parcul Bonaparte unde locuia patronul nostru. […] Cu o îndrăzneală pe care numai foamea o poate da sclavului asuprit, am strigat și am bătut cu pumnul în masă. Omul s-a temut să nu audă vecinii care-l priveau cu consideraţie și m-a luat foarte domol și împăciuitor. […] În curte am văzut cei trei câini enormi ai stăpânului. Jupâneasa îi hrănea. M-am apropiat de ea și mi-a spus cât și ce mâncau dihăniile acelea într-o zi. Ajuns la redacţie, am trântit banii pe masă și după ce i-am împărţit s-a făcut tăcere și le-am spus:

– Ascultaţi-mă! Știţi voi ce mănîncă dulăii directorului? Patru pâini pe zi, fi ecare bea câte doi litri de lapte, înghite câte un kilogram de carne și zece bucăţi de zahăr!

Bogdan Amaru ne privi cu o infinită tristeţe și murmură pentru sine:

– Eu îmi dau demisia de la revistă și mă duc la director să-l rog să îmi dea un post de câine!