(Mărioara Ventura; 1886, Bucureşti – 1954, Paris)
Actriţă cu o paletă largă de interpretare (tragedie, comedie, dramă), membră a societăţii Comediei franceze (Teatrul Naţional francez). Fiica Leei Vermont (sora pictorului Nicolae Vermont și a astronomului B. V. Vermont) și a dramaturgului Grigore Ventura.
Debutează în 1905, la 19 ani, la Paris, sub patronajul actriţei și profesoarei sale de la Conservatorul din Paris, Sarah Bernhardt, apoi în România, în 1910, la Teatrul Naţional, cu piesa Copila din flori. Obţine succese fulminante în Franţa, unde se va stabili, dar în timpul primului război mondial face muncă de caritate în România. Spectacolul Ester, reluat în 1912, în regia lui Antoine este un eveniment și un succes în Franţa, rememorat de Marius Mircu:
Sarah Bernhardt i-a .ncredinţat mai multe roluri, alături de ea, toate primite excepţional de cronicarii dramatici; iar în rolul titular din „Andromaque” de Racine, stârnise pur și simplu en tuziasm.
„Ester” (spectacolul în general și în mod special rolul titular) a fost un triumf care multă vreme n-a fost uitat. […] În anul 1912, înpreajma Purimului, la Monte Carlo mai întâi (5 ianuarie) și ime diat la Paris (8 februarie), a fost repre zentată, cu mult succes, drama în 4 acte „Ester, prinţesa Israelului”, de doi poeţi francezi: Andre Dumas și Sebastien-Charles Leconte. În rolul titular: Maria Ventura. A fost, arăta critica, cel mai frumos spectacol montat vreodată la Teatrul Naţional Odeon din Paris. Directorul teatru lui, marele Antoine, își asumase regia piesei. „Punerea în scenă este o reconstituire, poate sa vantă, în orice caz vie, a splendorilor din Susa. O muzică voluptoasă, scânteietoare .nsoţește drama. Dansurile, costumele, sunt o sărbătoare pentru privire. Dar toate aceste accesorii nu fac să uiţi poemul. […] Domnișoara Ventura a personificat, cu o artă rafi nată, prinţesa fi nă, iscusită, întreprinzătoare, crudă când a fost nece sar, în care poporul lui Israel și-a pus la un moment dat întreaga speranţă și nu a fost dezamăgit”.
În toate rolurile, interpreţi de frunte; până și sclavele (figurante) – remarcau ziarele – erau artiste de mâna întâi. Piesa s-a bucurat de un lung șir de re prezentaţii (cu deosebire animată în sea ra de Purim, de o anumită parte a popu laţiei pariziene) și a constituit unul din triumfurile Mariei Ventura. Teatrul nu precupeţise nici un sacrifi ciu ca să realizeze acest spectacol în cele mai bune condiţii: muzica (din Borodin, Ceaikovski, Glazunov, Léon Jemin, Rimski-Korsakav) era susţinută de celebra or chestră Colonne (120 executanţi), iar dan surile, de baletul Operei din Paris.
[…] A strălucit la Paris concomitent cu alţi doi compatrioţi: Eduard De Max și Yonnel (fi ul dr. Max Schachmann din Bucu rești). Când a apărut o lege, că societari ai „Comediei Franceze” nu pot fi decât cetăţeni ai ţării, i s-a propus lui Yonnel să devină francez; a refuzat să renunţe la cetăţenia română.
Și Mariei Ventura i s-a propus atunci să devină cetăţeană franceză. Și ea a refuzat categoric:
– Sunt prea bună româncă pentru a putea fi bănuită că nu sunt tot atât de bună franceză!
În primul război mondial, Maria Ventura s-a înapoiat în ţară, ca să se pună în slujba răniţilor de pe front: alături de George Enescu a cutreierat spitalele din Moldova, atât ca să-și dea concursul la festivaluri dar mai ales ca să ajute (efectiv) răniţii; ajuta simplii soldaţi, de preferinţă ţărani. Era numită „infi rmiera eroică”, deoarece nu șovăia să activeze în mijlocul bolnavilor de tifos.
Mai târziu revine anual și dă reprezentaţii în ţară, unde se constituie chiar un teatru „Maria Ventura”. În timpul celui de al Doilea Război Mondial face parte din mișcarea de rezistenţă franceză (îndepărtată din teatru din cauza originilor evreiești).
